Victoria Grosu-Vremeș din Italia: La Chișinău trebuie înălțat un monument al durerii dorului de mamă

0

Victoria Grosu-Vremeș are 36 de ani și este originară din satul Lozova, raionul Strășeni. A emigrat din R. Moldova acum 13 ani, inițial în Spania, apoi în Italia. Spune că satul de baștină, Lozova, rămâne a fi cel mai sfânt loc de pe pământ, unde se poate reculege ori de câte ori simte nevoia. 

Victoria Grosu-Vremeș mărturisește, în cadrul interviului pentru elenarobu.md, prin ce a trecut atunci când mama sa a fost nevoită să plece la muncă în străinătate, iar ulterior ea singură trecând prin experiența de a pleca de acasă. Este dedicată în totalitate Reunirii R. Moldova cu România. A crescut și a fost educată în familie în acest spirit al apartenenței la neamul românesc. În Italia desfășoară, alături de colegii săi unioniști, nenumărate activități de promovare a Reunirii.

Victoria Grosu-Vremeș a acceptat să își deschidă inima și să povestească experiența ei de a emigra din R. Moldova. Iată povestea ei:

De ce am plecat din R.Moldova? Cel mai dureros a fost înfruntarea realităților cel puțin jenante, ca să rămân în termeni etici, din sistemul de învățământ. Sau, poate din lașitate, sau pentru că doream să se întoarcă mămica acasă.

Gustul migrației l-am simțit de pe ambele capete. La 21 de ani, după absolvirea Colegiului Financiar Bancar, eram studentă la facultatea de drept economic la Universitatea de Stat din RM și m-am trezit în situația în care trebuia să fiu mamă pentru surorile mele mai mici, una de 17 ani, iar alta de 10 ani, dar și pentru o verișoară de 5 ani. Plus la toate mai era și gospodăria. Eram destul de mari, dar niciodată nu ești destul de mare ca să nu simți lipsa mamei. Mămica, cea care nu mergea nici în vacanță mai mult de 2 zile, “cum să lași fetele și gospodăria?”, a luat cea mai grea și dureroasă decizie, să plece în Italia. Acolo munceau deja trei frați cu soțiile lor. Nu s-a gândit niciodată să plece, dar nu putea admite să plec singură la doar 21 de ani într-o lume necunoscută, atât de departe de casă, mai ales că despre traficul de fete se vorbea tot mai mult în societate. Câte nu face o mamă pentru copiii ei.

Deși au trecut mai bine de 15 ani de atunci, evităm discuțiile despre acea perioadă cât am fost orfani cu părinți în viață. Este un sacrificiu asumat de fiecare membru al familiei, asemenea răni se cicatrizează doar la suprafață. Mult mai târziu am aflat cât a suferit mămica, mai ales, de când sunt mamă, știu exact ce a trăit. În primele 2 luni a slabit 25kg fără dietă. De dorul și grija noastră, peste un an, lacrimile au impus-o să poarte ochelari. Păstrezi și acum scrisorile ei, în care mă ruga să fiu puternică pentru surorile mele și să am grijă de ele, să nu-i simtă prea mult lipsa. Nimeni nu-ți  poate ține loc de mamă. Peste un an a plecat și tăticu după mămica. Cel mai greu a fost să suportăm prejudecățile sătenilor, rudelor: ” la la ăștia, ce nu le-a ajuns de au plecat?” Adevărat, nu muream de foame, tăticul își inventa tot felul de meserii ca să ne asigure o viață decentă, dar mereu trebuia să facă o listă cu priorități și evident cele mai banale “mofturi” de adolescent nu ajungeau pe listă, iar pentru ei era dureros.

În fața Parlamentului și Guvernului R. Moldova, trebuie înălțat un monument al durerii dorului de mamă, un monument care să reușescă să sensibilizeze chiar și parlamentari sau miniștri. Poate văzându-l zi de zi, le-ar fi măcar un pic rușine, pentru suferințele la care au supus mamele și copiii ”statului” pe care il conduc.

În 2005 nu am mai rezistat, visam la o lume unde oamenii sunt corecți, onești, unde drepturile omului nu sunt doar pe hârtie, unde legile funcționează, se respectă. Mai ales că prietenul meu pleca în Spania la un unchi și eu nu mai plecam singură. Chiar dacă părinții au încercat să mă oprească, nu i-am crezut când spuneau: “Străinătatea nu-i ușoară, nu-i așa cum crezi”.

Drumul meu până în Spania, mai exact Les cases de Alcanar, provincia di Taragona, unde mă aștepta prietenul, a fost o aventură de 27 de zile, zile în care părinții nu au avut nicio veste de la mine. Aventura mea este aventura multor conaționali, ar putea fi subiect de film, dacă am fi un popor care prezintă interes, dar nu suntem decât o populație. După 4 ani, am primit permisul de ședere în Spania, cu care am putut să ne întoarcem acasă și să călătorim, fără a plăti mii de euro traficanților de persone din R. Moldova. Navigarea pe internet era la început de drum, nu ne bucuram de mijloacele de comunicare de azi. Astfel, ne-am revăzut familiile în vara lui 2009 când ne-am și căsătorit.  

Chiar dacă am emigrat în 2005, Lozova natală rămâne cel mai sfânt loc de pe pământ. Acolo zbor cu gândul ori de câte ori simt nevoia de a mă regăsi, acolo îmi alimentez spiritul când (mă) rătăcesc. În 2010 ne-am mutat la Roma, alături de părinți, să nu mai fim atât de înstrăinați.

Sunt copilul unor români basarabeni, membri ai Mișcării de eliberare națională – Frontul Popular. Românii din satele Vorniceni și Lozova au fost cei care l-au ales pe Mircea Druc să-i reprezinte în primul Parlament al R. Moldova, de după prăbușirea colosului cu picioarele de lut, URSS. Pot să spun că am crescut pe baricade, înfruntând nenumărate replici și reproșuri din partea comuniștilor, agrarienilor și a altor nostalgici după vechiul sistem imperial, care îi consideră pe frontiști responsabili de toate crizele la care a fost și este expusă R. Moldova. Frontiștii de atunci, în mare parte oameni de prin sate, fără alte aspirații decât revenirea la spațiul românesc, sunt unioniștii de azi. Unioniști care, indiferent de câți alți ”roșca” s-ar afla, ei vor rămâne fideli idealului și crezului lor de Reunire cu România.

Când am mers în clasa întâi, am fost primită în rândurile octombreilor, am învățat să scriu și să citesc în limba română, dar cu grafie chirilică. În clasa a doua am însușit alfabetul latin, scrisul latin. De atunci, m-am îndrăgostit iremediabil de limba română. Țineam cu tot dinadinsul să vorbesc cu accent românesc ca jurnaliștii de la TVR, nu ca majoritatea celor de la Moldova1.

Fie în R. Moldova, fie în Spania sau în Italia, întotdeauna m-am prezentat ca româncă născută în R.S.S.M și mereu am încercat să le explic prietenilor basarabeni, mai vechi și mai noi, că – le place sau nu – atunci când spun că sunt moldoveni, ei recunosc de fapt că sunt români, deoarece toate țările lumii recunosc cetățenia română a moldovenilor din R. Moldova.

La Roma, în 2014, am avut norocul să-i cunosc pe membrii Asociației ”Dacia” și pe Aina Ieremciuc, care mi-a vorbit cu atâta entuziasm despre un grup de tineri inimoși din România, tineri care luptă pentru unirea R. Moldova cu România. A fost momentul în care mi-am găsit familia spirituală, întrucât împărtășim același ideal și, alături de acești oameni minunați, nu  mă mai simt singură în această zbatere pentru cauza neamului meu.

 Din acel moment, împreună cu părinții, am devenit donatori, susținători și voluntari.  Alături de Asociația ”Dacia” și de Ansamblul etnofolcloric ”Arțăraș”, ambele de la Roma, am organizat șezători literare, prezentări de carte, comemorări ale martirilor neamului, proiecții de film, concerte, spectacole dedicate Zilei naționale a României. Și, toate, împreună cu românii de pe ambele maluri de Prut (dar și cu italieni), pentru a demonstra că românii, indiferent de cursul vremurilor și al râurilor, au aceeași cultură și aceeași matrice spirituală, pentru a promova și a face auzită aspirația lor de a trăi într-un singur stat. Tot în numele cauzei ne-am hazardat să producem în studioul Dacia TV de la Roma emisiunea ORA ROMEI, pentru 10 TV din Chișinău, singurul post de televiziune sută la sută unionist, post pentru care, în vara lui 2016, am desfășurat în capitala Italiei o campanie de colectare de fonduri.

Din păcate, nu am putut fi prezentă la primul congres al Diasporei unioniste (București, 3-4 aprilie 2015), dar a participat tatăl meu, care a revenit în Cetatea Eternă încântat de revederea cu Mircea Druc. În schimb, am luat parte la lucrările celui de-al doilea congres (Chișinău, 26 martie 2016), precum și la grandiosul marș unionist din 27 martie, din același an. La 1 Decembrie 2016 eram, alături de unioniști de pe alte meridiane, la Bruxelles, în fața Parlamentului European, pentru a reaminti Comunității Europene că pe harta bătrânului continent mai există un zid al rușinii.  

Atunci când n-am putut fi prezentă la evenimentele de amploare de la Chișinău, am trimis banii pe care i-aș fi cheltuit pentru bilete – în caz că aș fi mers acasă – rudelor, consătenilor care împărtășesc același ideal, dar care nu-și prea pot permite ”luxul” de a da o fugă până la Chișinău  ca să participe la manifestațiile din capitală. În iunie 2017 am rugat o rudă din Chișinău să-mi cumpere zece exemplare ale cărții ”Blocați în labirint” (autor George Simion), cărți pe care le-am dăruit unor cunoștințe cu venituri precare ca un bilet de călătorie în cadrul Proiectului ”Cunoaște-ți Țara!”. Evident, nu rămân indiferentă nici la strigătul disperat al celor aflați în situații critice. Când cu ajutorul prietenilor, când doar cu familia facem colete cu îmbrăcăminte, cu produse de igienă, cu de-ale gurii și le trimitem celor abandonați de ”statul” numit R. Moldova.

Pentru mine, Unirea la nivel spiritual e ca și făcută. Atunci când vezi cum români din dreapta Prutului fac acte de caritate pentru frații lor din stânga aceluiași râu, fără nicio campanie ”de sus”, fără dram de publicitate, doar așa, ca de la român la român, mai ai nevoie de vreo altă dovadă a Unirii? Azi, Unirea cu România este privită ca un colac de salvare a unei populații ostatice, rămase, încă, în spațiul dintre Prut și Nistru.

Este cel puțin naiv să crezi că poate pretinde a fi țară un teritoriu scăpat/ieșit din îmbrățișarea mortală/”umbra marelui urs”, un teritoriu administrat, din capul locului, prin înșelătorie și jaf. Mă refer la economiile oamenilor, în valoare de zeci de mii de ruble, devenite, peste noapte, câteva amărâte zeci de lei. Un teritoriu de-a dreptul vandalizat de privatizări frauduloase și inginerii financiare, cu sisteme bancare nebuloase, un teritoriu terorizat de o armată de ocupație, unde nimeni și nimic nu este în siguranță, un teritoriu fără industrie, fără economie, aflat la cheremul unor clanuri rivale.

Acum, Unirea a devenit una pragmatică, pentru a readuce normalitatea în acest spațiu românesc. Nu-mi este rușine să recunosc: sunt o unionistă romantică. Pentru mine, revenirea R. Moldova în spațiul ei firesc, românesc este, înainte de toate, un act de justiție pe care îl așteaptă strămoșii ale căror oseminte se află în gropi comune, aceasta fiind lucrarea diabolică a celui mai fioros sistem totalitar cu pușcăriile și gulagurile sale. Un act de justiție pentru copiii degerați și morți de foame în tundră, în Siberia, un act de justiție pentru Ilie Ilașcu și camarazii săi, pentru Paul Goma, desțăratul care nu are voie să-și trăiască, senin, apusul acasă. Cel mai frumos și pios omagiu adus lui Eminescu, Vieru sau duetului Aldea-Teodorovici este și va fi doar UNIREA.

Anul trecut la inițiativa Platformei ”Acțiunea 2012”, a fost inființată Alianța pentru Centenar. Aproape toate asociațiile românești din Italia s-au înrolat în această Alianță. Nu de mult la Roma s-au pus bazele Federației Organizațiilor Românești din Italia, care pun umărul la promovarea ideii de reunire a spațiului românesc. Sunt vicepreședintele Asociație Românilor din Italia, alături de care încercăm să informăm românii rezidenți în italia despre dreptul la vot la alegerile locale. Dreptul la vot este o obligație morală, nu poți pretinde nimic de la nici un guvern atâta vreme cât nu mergi la alegeri și nu votezi. Voi merge și la următoarele alegeri, la fel cum am făcut până acum.

Suntem în anul cetenarului, când se fac o sută de ani de la Marea Unire. Pe 25 martie curent, voi fi la Chișinău alături de toți acei care cred cu desăvârșire că ne putem salva, doar prin reUNIREA cu România.

Îmi place să citesc, sunt și cinefilă, dar cea mai mare pasiune așa cum e firesc să fie sunt propriii copii. Încerc să le cultiv dragostea față de tot ce e românesc, astfel încât să-și iubească țara, adevărata lor țară. Recunosc că este o misiune dintre cele mai complicate, deși în familie vorbim româna, iar poveștile lui I. Creangă, P. Ispirescu  și povestirile lui S. Vangheli îi încântă pe micii mei români… romani.

Dacă vă întrebați cum le reușec pe toate, (2 copii, serviciu cu 40 ore/săptămână) vă spun că am o echipă deosebită. Părinții se ocupă de nepoți cât eu îmi manifest năzuințele. Și soțul, Constantin Vremeș, cu care împart până și pagina de facebook. Uniți suntem o forță!

 

Vă mulțumesc pentru interviu!

Și prietenii tăi merită să cunoască această informație. De aceea distribuie pe Facebook, pune LIKE, invită prietenii să aprecieze pagina de Facebook Elena Robu Blog și să se înscrie în grupul Vocea diasporei. 

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu

Distribuie.