Valentina Țepordei din Italia: Nu pot trăi fără Moldova

0

Valentina Țepordei -Raru este unul dintre miile de copii care s-a născut în Siberia, având părinții deportați. A văzut lumina zilei în satul Naran, raionul Zaegraev, pe atunci regiunea Bureat-Mongolia. S-a născut al 8-lea copil în familie, în ziua morții dictatorului URSS – Stalin, pe data de 05 martie 1953. Însă în acte a fost înscrisă o zi mai târziu, adică pe data de 06 martie, așa ca să nu îndrăznească să își sărbătorească ziua de naștere în ziua marelui “doliu”.

A fost nevoită să plece încă din 1996 în străinătate pentru a asigura familiei o viață mai bună. Inițial a fost plecată în Israel, iar din 2012 este în Italia. Dar periodic revine în Moldova pentru a-și încărca plămânii cu aerul de acasă, așa încât să poată rezista în străinătate.

Vă invit în continuare să îi cunoașteți istoria de viață cutremurătoare:

Părinții mei au fost gospodari, simpli țărani din satul Cârpești, raionul Cantemir. În 1947, la 6 iulie, la miezul nopții au fost duși în Siberia, pentru prostescul motiv de “dușman al poporului”. Tatăl meu, cu o clasă română și una rusă, era o persoană foarte bine educată și a refuzat să fie președinte al sovietului sătesc. Și asta pentru că nu a dorit să scotocească prin  hornuri porumb ori puținul de grâu ascuns de țărani. Așa a și fost botezat drept “dușman al poporului”. Mai am o soră ,Maria, care s-a născut acolo în Siberia, în 1950. E dură amintirea pe care o auzeam de la părinți când ne povesteau prin ce tragedie au trecut. Luni de zile au mers cu trenul în vagoane pentru animale. De mâncat nu li se dădea decât pește sărat, de băut doar apă de prin băltoace și dor când se oprea trenul … Doar pe marginea lacului Baical au mers 3 luni de zile. Mama avea 2 copii gemeni, Vasile și Costică, nu avea cu ce să-i hrănească, iar Costică nu a rezistat și a decedat. A fost aruncat din tren de soldații care îi păzeau să nu “fugă”. Nu li s-a permis nimic de mâncare și nici să aibă ceva îmbrăcăminte. Așa s-au întâlnit cu gerul de -53-57 de grade. Acolo, în Siberia i-au dus în pădurea de pini înalți, dar tata, având mâini dibace, a construit o plită, a lipit-o de priveau toți din jur ca la o operă de artă. Erau oameni din toate fostele republici sovietice și de toate naționalitățile …În viață am mai rămas 3 surori și fratele Vasile, care locuiește în Ucraina.

Ne-am întors în Moldova mult mai târziu după moartea lui Stalin. Aveam 4 ani și jumătate. Am început totul de la zero. Pe noi, mongolencele, ne-a luat sora mamei, până când părinții au construit o altă casă, pentru că cea în care locuise, înainte de a fi deportați, a fost transformată în depozit. Și nu aveau voie să construiască în satul de baștină, ci în sătucul de peste deal – Lingura. Fratelui, care se căsătorise în Siberia, nu i s-a permis să-și construiască o casă lângă părinți, iar drept pedeapsă a fost înstrăinat în satul Iargara, raionul Leova.

Prima dată am fost nevoită să părăsesc Moldova pe 22 decembrie 1996. Până voi muri n-am să uit prin ce-am trecut … O aveam în Israel pe sora Maria și am fost avertizată să nu mă îmbrac călduros și cu cizme, pentru că în Israel era cald și nu avea mari comodități, locuia la gazdă la o bătrânică evreică …Eu, fiind ascultătoare, i-am dat soțului paltonul și cizmele, imediat ce am trecut vama. Avionul a avut o reținere de peste 6 ore, iar eu stăteam și așteptam în pantofi și acoperită doar cu o bluziță ca un voal … Dar bunul D-zeu peste tot mi-a scos în cale persoane blajine. M-am înfășurat cu un fular la genunchi, iar o altă doamnă mi-a dat o vestă să mă îmbrac. Am plecat de acasă nu pentru că salariile erau mici, dar pentru că erau rețineri la salarii de câte 3-4 luni, chiar și mai bine. Cei trei copiii ai mei învățau: Dorin -la Chișinău, Dan -la Iași și Radu – la liceu la Cahul. Cum puteam să-i susținem ca să reziste?

Sora împlinise un an de muncă în Israel. Nu m-a întrebat cum mă simt, dar m-a rugat să nu privesc în direcția ei, pentru că plecasem ilegal și era riscul să mă întoarcă înapoi, în plus să fie repatriată și ea. Atunci, nu prea înțelegeam de ce sora mea se comporta așa rece cu mine. Ea m-a instruit să învăț a număra și zilele săptămânii, altfel n-am izbândă să-mi găsesc de muncă. Ajunsesem într-o țară frumoasă, luminoasă și cum este numită de noi ”locul sfânt” .Am împrumutat 1500$ de la ea, am fost instruită ce să spun la interogatoriu la aeroport și iarăși și aici m-a ajutat bunul D-zeu. Dar n-am rezistat să nu-mi văd cei 3 feciori și soțul și, după ce am achitat datoriile și aveam un plus de 1000$ la mână, i-am zis surorei să plecăm acasă. Ea fiind contabilă, era mai practică și mai calculată, m-a avertizat că îndată ce banii se vor termina, n-o să mai pot să mă întorc în Israel. Era foarte stresant și periculos, se întâmplau multe atentate teroriste din cauza conflictului dintre palestinieni și evrei.  Apropo de însușirea limbii ebraice. Într-o săptămână reușisem să învăț strictul necesar cum ar fi mobilierul, obiectele din bucătărie, din baie, din salon ,etc. Știam cum să chem taxiul pentru bătrâni.

Nu mi-am ascultat sora și într-o bună zi i-am arătat biletul de avion, considerându-mă cel mai bogat om, având 1000$ în mână. Speram că lucrurile în Moldova se vor îmbunătăți, trăim și acum cu această speranță. Am stat acasă 8 luni de zile și după un alt risc, ce m-a costat 3 000 $, am încercat să ajung iarăși în Israel, în calitate de turist, plătind bani frumoși. Însă grupul moldovenesc a fost reținut pe corabie și nu ni s-a permis să coborâm în faimosul oraș Haifa … Cum ne-a fost întoarcerea e o altă istorie care îți face părul măciucă. A treia tentativă de a pleca din Moldova am făcut-o legal, fiind chemată de o bătrână, dna Marica, să-i fie țărâna ușoară. Ne-a fost ca o mamă, blajină și bună la suflet. În Israel, munceam la ore făcând curățenie, iar seara dormeam cu sora Maria la această bătrânică.

În 2004 m-am întors iarăși în Moldova, sperând a câta oară, că mă voi aranja la muncă în țara mea. Între timp, școala medie din satul Andrușul de Sus s-a transfomat în gimnaziu. Am muncit acolo 28 de ani în calitate de profesoară de psihologie, dar și de limba și literatura rusă. A doua facultate am făcut-o cu frecvență redusă, ca să pot câștiga mai mult pentru a-mi întreține familia. Nu am avut nicio șansă de a găsi un loc de muncă. Ba mai mult, eram și apostrofată că am câștigat în Israel suficient încât să pot trăi fără a munci.

În Italia am venit pentru prima dată în 2012, în ospeție la fiul mezin Radu, care trăia și muncea aici. După 2-3 zile de ospeție, m-am angajat la muncă (la negru, eram oaspete și n-aveam acte) în regiunea Marche, orașul Port-Santelpidio. Am respectat legea și după 90 de zile am plecat acasă. După ce am primit cetățenia română, m-am întors în Italia peste câteva luni. Adaptarea a fost rapidă, însă nu rezistam mai mult de 3 luni, pentru că iarăși vroiam acasă. Dar acasă, în R. Moldova, șocul primei pensii în valoare de 600 lei m-a făcut să mă întorc iarăși în Italia. Acasă îmi era destul de greu, se acumulau cheltuieli pentru menținerea sănătății. Soțul a fost operat de două ori la inimă. Aveam de cumpărat medicamente, care erau destul de scumpe, de plătit factura la lumină, o butelie de gaz și iată că nu-i pensia.

Am muncit la diferite persoane, în Italia și am fost tratată diferit. Unele bătrâne au fost fizic sănătoase, dar foarte orgolioase. Dar cu multă răbdare, lacrimi și suspine, le-am înfruntat pe toate, știam că în ziua mea liberă vine ori fiul ori nora și mă pot vedea cu cele 2 nepoțele ale mele. De mai bine de un an și jumătate am grijă de gospodăria unui preot catolic, care este o persoană inteligentă, educată și calmă.

Despre facilitățile pe care ți le oferă statul italian pot spune că imediat după ce am rămas fără un loc de muncă (având un contract de muncă), am primit 8 luni indemnizație de șomaj. Deși nu era o suma impunătoare, mă întreb de ce statul R. Moldova, unde am avut un salariu de muritori de foame nu s-a comportat așa ca în Italia unde muncisem doar un an și jumătate și deja am putut avea și indemnizație de șomaj? Anul trecut statul italian mi-a operat soțul fără să plătescă ceva. I-a fost pus un mecanism scump ce îi ajută inima să funcționeze normal. Pe când în Moldova i s-a dat o îndreptare (la o răceală i-au prescris anitibiotice care i-au dat reacții adverse) la spitalul oncologic. Regulat, soțul vine la controale aici, în Italia, pe care le efectuează gratuit. Nu mai vorbesc aici de comportamentul pe care îl au față de pacienți.

Acasă sau în stradă, vorbim întotdeauna limba ROMANA .Este foarte important pentru cei 8 nepoți pe care îi avem ca să-și cunoască originile, să-și cunoască limba. Fiind studente la Bălți, eu și sora mea mai foloseam rusisme, dar ce era să facem dacă majoritatea obiectelor ne-au fost predate în limba rusă. Dar tatăl nostru permanent ne cerea să vorbim acasă în limba română. Acum nepoțelele noastre din Chișinău vorbesc o limbă română perfectă și ne-ar fi rușine, nouă buneilor, s-o cârpim pe ici pe colo. Suntem mândri că suntem români și râvnim spre reunirea cu patria-mamă România. Doar acolo ne vedem viitorul. Drumul este anevoios, dar pentru generațiile tinere suntem OBLIGAȚI SĂ FACEM-UNIREA.

Dacă stau să îmi amintesc care a fost cel mai greu moment pe care l-am trăit în străinătate, pot spune că au fost mai multe situații. În Israel îmi uitasem acasă abonamentul lunar de autobuz și m-am întors să îl caut. Ulterior aud că autobuzul a fost aruncat în aer de o bombă instalalată în interior. Am avut noroc să cobor din autobuz pentru că nu îmi găseam abonamentul. Auzind știrea de la televizor, deja sătenii veneau să afle când sosește sicriul. Pot spune că iarăși m-a salvat D-zeu … Dar totuși cea mai mare tragedie o trăim și în momentul de față. Anul trecut, pe 16 septembrie, a decedat într-un accident de muncă în Elveția fiul Radu, care locuia în orașul vecin Brugherio (Italia) și muncea temporar acolo. Nu ne vom mai reveni niciodată după așa o pierdere. Avea doar 33 de ani. Au rămas soția și cele două fiice îndurerate și noi răpuși de durere.  

Am fost activă în R. Moldova la tot felul de alegeri, explicându-le oamenilor să nu se lase intimidați și influențați de 100 grame de “vodcă”. Și în străinătate m-am implicat, pentru că să alegi să nu te prezinți la vot este o greșeală gravă. Însă nu mă va convinge nimeni să votez în cadrul sistemului mixt sau votului uninominal.  Ce s-a întâmplat și cu alegerile prezidențiale?! Mare speranță îmi pun în Diaspora. Își vor aminti poate că au bunici în Moldova, părinți.. Sunt foarte îngrijorată să nu fie iarăși amăgit electoratul.

De-ar fi ei, parlamentarii, atenți la mesajele alegătorilor… Vreau să întreb autoritățile dacă nu le este rușine să se vândă și să sară dintr-un partid în altul? În ce țară mai este un decalaj atât de mare între săraci și bogați? Eu nu doresc să devin deputat, doar ca să fiu bogat. Opriți-vă din goana pentru avuția de milioane, adoptați legi umane și respectați-le mai întâi voi, ca un exemplu pentru societate.

Cunoașteți, domnilor demnitari, că sunt sate dispărute de pe harta Moldovei? FAMILII ÎNTREGI PĂRĂSESC SATELE MOLDOVEI. Lumea a intrat în depresie, nu mai crede deja nici în slujitorii bisericii, pentru că la ultimele alegeri parlamentare le spuneau oamenilor să voteze pentru comuniști.

Sunt cazuri când mă simt imigrantă, deși mai des plec acasă. Acolo am părinți, frați, surori, nepoti înhumați, acum și fiul care mă cheamă … Nu pot trăi fără a mă gândi la baștina mea, Moldova. Îmi încarc plămânii cu aer ca să pot rezista în străinătate vreo 2-3 luni. Apoi, iar mă întorc la muncă, pentru a avea o bătrânețe decentă …În Italia nu pot rămâne, pentru că avem 6 nepoți în Moldova, care îmi duc dorul, soțul are grijă de gospodărie. De ce o să-și mai amintească nepoții dacă nu vom fi acasă, în Moldova. De fapt, nu am avut niciun scop să rămân în Italia, acum nici șanse nu prea am.  

Cel mai mare vis al meu este să fiu acasă, să-mi permit să fac un mic cadou unui nepot, să fie plină curtea de nepoți, să nu plece tinerii de acasă. Însă toate aceste vise sunt greu de realizat. Corupția stă în capul mesei, se vând locurile de muncă persoanelor incompetente. N-aș vrea să închei povestea mea pe acest ton nostalgic, dar încă mai sper… Vreau să pun la dispoziție toată experiența mea, însă nimeni nu ne ascultă. Toți au scopul de a se îmbogăți de pe urma ajutoarelor din buzunarele celor care muncesc cinstit”.

Vă mulțumesc pentru interviu!

Și prietenii tăi merită să cunoască această informație. De aceea distribuie pe Facebook, pune LIKE, invită prietenii să aprecieze pagina de Facebook Elena Robu Blog și să se înscrie în grupul Vocea diasporei

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu

Distribuie.