Revoluția mioarelor

20

Zilele trecute am fost invitată la Forumul Civic, ediția a treia, o platformă a societății civile unde reprezentanții acesteia discută, vin cu propuneri, adoptă rezoluții pentru ieșirea din impasul în care este R. Moldova. Recunosc, m-am simțit onorată fiind invitată la aceste discuții, alături de personalități care într-adevăr le pasă de viitorul acestei țări. S-a discutat despre asumarea răspunderii de către Guvern, pericolul de fraudare a alegerilor și candidatul unic de dreapta pentru prezidențialele din 30 octombrie. Programul zilei mi-a permis să fiu prezentă doar la discuțiile în jurul primului subiect.

Este de apreciat efortul reprezentanților societății civile, a unor cetățeni care chiar își doresc o viață și un viitor mai bun pentru R. Moldova, care vor ca oamenii să trăiască demn aici, iar copiii să aibă o perspectivă clară în țara lor. Am remarcat însă lipsa tinerilor care să se implice, să vină cu idei, să contribuie la dezvoltarea țării. Din păcate, tinerii în mare parte sunt plecați, alții care au rămas sunt indiferenți față de viitorul țării în care trăiesc.

Cred că suntem cu toții de acord ca aceste eforturi pentru un viitor mai bun să își aibă rădăcini la oamenii de rând, fără funcții, fără partide, fără angajamente internaționale. Acei oameni care nu mai pot trăi așa, care își doresc o viață mai bună pentru copiii lor, care nu vor să plătească niște datorii de stat create prin furturi, acei oameni cărora le-a ajuns cuțitul la os, care doresc o schimbare și nu mai tolerează corupția. Și atunci, în aceste dezbateri (că trebuie să ieșim la proteste sau să facem revoluție) îmi pun o singură întrebare: Cu cine să faci proteste/revoluție? Unde sunt oamenii care în mod real au nevoie de această schimbare?!

Personal, nu am simțit prezența acelei mase critice a oamenilor revoltați. În zadar, partidele de opoziție încearcă să mobilieze această masă, e aproape fără rezultat. Omul de rând acceptă viața pe care o trăiește, acceptă mita și corupția.

Acolo ar trebui să ne îndreptăm privirile. Nu putem face proteste/revoluție cu oameni indiferenți, care nu au obiective, principii, valori, cu oamenii care așteaptă să fie mobilizați cu lunile. De ce Islanda a reușit? De ce România a reușit? Pentru că protestele nu au fost organizate de lideri de partide sau politicieni, dar de oamenii de rând, revoltați, indignați, intoleranți la ilegalități. Asta cred că e diferența de ce alte popoare reușesc, iar noi culegem doar dezamăgiri.

Revoluția trandafirilor din Georgia – 2003, revoluția portocalie din Ucraina – 2004, revoluția lalelelor din Kârgâstan – 2005. O mini- revoluție twitter am avut și noi în aprilie 2009, care a însemnat o mare dezamăgire și neîncredere ulterior. Acum de ce suntem în stare? De o revoluție a mioarelor?!

Distribuie.