Experiența de emigrare a unei jurnaliste din România, stabilită de 5 ani în Luxemburg

0

Raluca Caranfil are 38 de ani, originară din Iași, de profesie jurnalistă. În România a lucrat ca jurnalistă de radio la Iași și București. A plecat din țară în 2008, când începuse criza economică mondială. Astăzi, în Luxemburg este comunicator/jurnalist freelance, iar de 5 ani organizează, pe 24 iunie, împreună cu prietenele sale, Elena Afemei și Roxana Mironescu, Ziua Iei în Luxemburg.

Despre România și poporul român spune că sunt nația cea mai isteață din câte a cunoscut până acum și că își dorește ca românii să se trezească, să știe, să își descopere potențialul, să își cunoască drepturile și să iasă în stradă pentru ele.

”Din nefericire, noi am fost crescuți cu ”capul plecat sabia nu-l taie” și am continuat să adoptăm poziția ghiocel de câte ori am fost puși în fața unui pericol sau a unei alegeri, chiar și în străinătate când suntem puși într-o situație dificilă preferăm să ținem capul jos. Cred că românii nu știu de ce sunt în stare și aștept ziua în care vor afla”, a declarat românca.

Raluca Caranfil a acceptat să ofere un interviu pentru www.elenarobu.md pe care vă invit să îi urmăriți în continuare.

Am decis să plec din România în 2008 când începea criza economică mondială. Eu lucram în sectorul privat care deja fusese lovit de tăieri de salarii, de concedieri, se închideau radiourile pe capete, la fel și ziarele. Țin minte că luam salariul o dată la trei luni, deși veneam la muncă zilnic. Cu toate greutățile, cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din radio în România, pentru că învățasem să ne ajutăm între noi, să împărțim pachetul de acasă, mai pe toți ne întrețineau părinții ori familia. Deși era destul de greu, am început să ne căutăm un job în străinătate, când s-au tăiat salariile bugetarilor și se vorbea de tăierea pensiilor. Am realizat atunci că oricât de bine ne-ar fi fost în Romania, viitorul ne era incert. Aveam prieteni care nu reușeau să își mai plătească ratele și le erau luate casele, prieteni în provincie care ajunseseră să aibă 1000 RON salariul, situația cel puțin în cercul meu de prieteni și cunoștințe era foarte urâtă.

Nu ne-am asumat nici un risc atunci când am decis să plecăm. Soțul meu si-a găsit un job în Dublin, Irlanda și a plecat înainte, iar eu l-am urmat câteva luni după. În acea perioadă, în Irlanda, se găseau joburi pentru români destul de greu, pentru că românii încă aveau nevoie de permis de muncă, dar la scurt timp după ce am ajuns în Irlanda am început să colaborez cu un ziar local, apoi am făcut, împreună cu prietenii mei, o emisiune TV pentru românii din Dublin.

În Luxemburg stăm de 5 ani. Deja ne adaptasem în Dublin, când soțul meu a primit o ofertă pe care pur si simplu nu am putut-o refuza, așa că ne-am mutat în Luxemburg. A fost destul de complicat, pentru că nu cunoșteam pe nimeni aici, nimeni să ne îndrume, să ne sfătuiască, așa că am făcut toate greșelile posibile. Am ales să închiriem ceva în localitatea Arlon care e de fapt în Belgia, dar e la 25 de km de centrul orașului Luxemburg. De obicei, în afara Luxemburgului chiriile sunt mai ieftine. Sunt avantaje și dezavantaje, ca peste tot. Avantajele ar fi chiria la jumătate de preț față de orașul Luxemburg, casa cu curte, aer curat, flori, grădină. Dezavantajul e doar unul, naveta. Deși în orele de vârf petrecem mai puțin în trafic decât în București, de exemplu, este un timp pierdut.

Adaptarea continuă și azi. Eu sunt cea care nu s-a adaptat nici acum și nu pot spune că Luxemburgul e acasă.

În Luxemburg sunt comunicator/jurnalist freelance. Practic împreună cu o prietenă scriu content pentru diverse publicații, administrez conturi de social media, ne-am extins și pe video, organizăm conferințe, avem cumva mica noastră firma de comunicare. E dificil ca orice proiect freelance, dar îți dă o libertate pe care nu o ai într-un serviciu de la 9.00 la 17.00. Ne alegem singure proiectele în care vrem să ne implicăm, cunoaștem oameni creativi, iar eu învăț constant. Când am venit în Luxemburg nu știam deloc franceză, iar germana doar o înțelegeam puțin. În Luxemburg am terminat un master trilingv în comunicare multiculturală și încet, încet mi-am dat drumul să vorbesc și aceste două limbi pe lângă engleză. Acum consider o victorie personală de câte ori scriu un comunicat în franceză și nu trebuie corectat decât puțin.

Ziua Iei în Luxemburg este o poveste despre prietenie. Degeaba am eu idei, dacă nu aș avea prieteni cu care să le pun în practică .De 5 ani organizez, împreună cu prietenele mele, Elena Afemei și Roxana Mironescu, Ziua Iei în Luxemburg, pe 24 iunie. Ele au început în 2013, dar atunci abia aterizasem în Luxemburg și nu cunoșteam pe nimeni, dar din 2014 m-am alăturat prioiectului lor și organizam împreună. E o ocazie specială să ne cunoaștem, noi românii din Luxemburg, și în fiecare an această manifestare mi-a adus mici bucurii care m-au făcut să continui. Datorită organizării acestui eveniment am descoperit că la nici o oră distanță de Luxemburg, dar în Germania, locuiește colega mea de bancă din liceu. Acum Ziua Iei în Luxemburg e sărbătorită de românii din Marea Regiune, avem participanți din Franța, Germania și Belgia, pe lângă cei care locuiesc în Luxemburg.

Șezătorile nu sunt ideea mea. De fapt, e impropriu să le numim șezători pentru că s-au îndepărtat întrucâtva de sensul adunărilor rurale din vechime. Prietena mea, Ștefania Atanasiu le numește Povești cusute în Luxemburg, pentru că asta facem de fapt, coasem povești. Eu sunt la început, abia mă chinui să fac o ie, dar doamnele din grup deja au în lucru cinci ii. Mi se pare enorm și de lăudat având în vedere că vorbim de români cumva întrăinați de România, doamne care au un serviciu, o familie și totuși își găsesc timp și răbdare să coase ii.

Dacă e să vorbim totuși de proiecte de promovare a iei, trebuie să vă spun că tot datorită prietenilor am reușit să aducem în Luxemburg o fabuloasă expoziție de ii și organizăm din când în când conferințe de promovare a iei. Expoziția se numește IA-Aidoma, este un proiect al Asociației Semne Cusute din România și cuprinde peste 40 de cămăși cusute în prezent după tehnici și cu materiale cât mai apropiate de cele din trecut. Practic aceste doamne au reînvățat să facă ii în mod corect și autentic, iar expoziția cuprinde cămăși reconstituite după cele aflate în marile muzee ale lumii. Expoziția a călătorit în România, iar când a existat posibilitatea de a fi plimbată prin străinătate am vrut neapărat să o avem și în Luxemburg și am reușit.

Ștefania are o cămașă de Bucovina în expoziție, este o cămașă cu păsări în altiță, o cămașă cu multe mărgele, la care a lucrat un an și jumătate, deci trebuia expusă în Luxemburg.

Amândouă, împreună cu o altă prietenă, Clara Moraru, am organizat conferințe de prezentare a cămășii românești, iar, din vorbă în vorbă, am primit ajutorul organizării expozitiei. IA-Aidoma a stat o lună și ceva în Luxemburg și a fost expusă la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Mi se pare esențial ca măcar doamnele din Luxemburg, care activeaza în medii multinaționale, să aibă o cămașă românească autentică. Nu arătăm pe nimeni cu degetul, nu vom pune la colț pe cei care aleg să poarte cămăși de duzină, brodate în China la mașină, dar măcar ne dorim ca acele doamne să știe ce poartă. După fiecare conferință, doamnele prezente au realizat diferența și multe dintre ele fie s-au apucat să își coase propria cămașă, fie și-au achiziționat una din România.

Așadar, datorită pasiunii pentru ii am cunoscut oameni pe care acum îi numesc prieteni. Iar datorită acestor întâlniri, am învățat enorm de multe despre ii, dar nu numai, mi-am făcut prietene, am mai ieșit din rutina zilnică. Ne întâlnim în fiecare miercuri într-o cafenea-magazin de antichități din Luxemburg, povestim și coasem.

Soțul meu este român, deci acasă vorbim româna. Am încercat să vorbim în franceză când ne-am mutat în Luxemburg și când era nevoie ca amândoi să ne punem la punct cu această limbă, dar am eșuat. Suntem români, deci vorbim română. Nu știu dacă este important, dar este mult mai ușor. Am observat că și prieteniile mai trainice le legi tot în limba ta. Desigur am prieteni de toate națiile acum, dar e cumva o prietenie de suprafață, doar un român te poate înțelege, pentru că aveți o bază comună. În Luxemburg nu mai există acea rivalitate între provincii, între orașele mari, cum e în România, în Luxemburg ești român și atât.

Au fost mai multe momente grele pe care le-am trăit până acum în străinătate. De multe ori am fost judecată într-un anume fel doar pentru că vin din România, privită într-un anume fel. Poate sunt un exemplu singular, am prieteni care au venit mai recent în Luxemburg si sunt încântați, poate sunt eu mai sensibilă. Însă eu am ales să nu plec capul. Eu sunt eu, cu bagajul meu și nu pot fi trasă la răspundere pentru ce face unul sau altul doar pentru că provenim din aceiași țară. În general, situațiile urâte au fost de această natură, am fost judecată fără ca măcar să scot un cuvânt.

Despre Unirea R. Moldova cu România cred că e posibilă, dar destul de îndepărtată. Cred că trebuie schimbate mentalități și aici e mult de lucru. Anii de îndoctrinare unul împotriva altuia își spun acum cuvântul. Îmi doresc nespus să ajung în Chișinău. Am auzit că aveți un Muzeu Etnografic extraordinar acolo și îmi doresc să îl vizitez. Cred că până la unire ar trebui puse la punct legăturile de transport între România și Moldova, să ajungem mai repede unii la alții, să ne cunoaștem. Știu că acum e convenabil de ajuns la Chișinău din București doar cu autocarul și e undeva la 9 ore. Enorm. Dacă suntem izolați și nu avem habar unii de alții, suntem mai ușor de manipulat, iar o evenutala unire e mai îndepărtată.

Există o zicală, ”să nu spui niciodată, niciodată”. Aș reveni acasă, în România, dacă aș vedea că ceva se schimbă în România, că se merge spre bine, că prietenii mei, cei de vârsta mea au reale perspective, că nu li se dă în cap dacă încearcă să deschidă o afacere, că sistemul sanitar și de învățământ nu sunt pe butuci. Veștile din România sunt din ce în ce mai groaznice. Acum clar nu ne-am întoarce, dar cine știe, cândva…

Luxemburgul deși foarte incluziv, îți arată zilnic că nu ești de acolo. Eu, din păcate, nu lucrez în Instituțiile Europene care au sediul în Luxemburg, poate acolo atmosfera e mai multiculturală. De fiecare dată când cineva mă corectează că nu am spus ceva bine în franceză în loc să aprecieze efortul, mă simt imigrantă. De fiecare dacă când sunt privită într-un anume fel și întrebată ce accent am, mă simt imigrantă. Când mi se spune că bona lui X sau doamna de la curățenie a lui Y sunt tot românce, mă simt imigrantă. Sunt multe instanțele în care simt că nu în Luxemburg e locul meu.

România e o noțiune abstractă. Îmi doresc ca românii să se trezească, să știe că sunt nația cea mai isteață din câte am cunoscut eu până acum, să își descopere potențialul, să își cunoască drepturile și să iasă în stradă pentru ele. Din nefericire, noi am fost crescuți cu ”capul plecat sabia nu-l taie” și am continuat să adoptăm poziția ghiocel de câte ori am fost puși în fața unui pericol sau a unei alegeri, chiar și în străinătate când suntem puși într-o situație dificilă preferăm să ținem capul jos. Cred că românii nu știu de ce sunt în stare și aștept ziua în care vor afla”.

Vă mulțumesc pentru interviu!

Și prietenii tăi merită să cunoască această informație. De aceea distribuie pe Facebook, pune LIKE, invită prietenii să aprecieze pagina de Facebook Elena Robu Blog și să se înscrie în grupul Vocea diasporei.

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu

Distribuie.