Drama moldovenilor din străinătate: Am plecat clandestin în Italia pentru a asigura o viață mai bună copiilor

8

Sofia, care a cerut să îi fie păstrat anonimatul, este originară din satul Hănășeni din raionul Cantemir și este stabilită de 13 ani în Italia, la Verona. Are o istorie de viață lungă, cu amintiri frumoase și mai puțin frumoase, cu amintiri care dor, care au lăsat răni adânci în suflet și nu pot fi tratate cu nimic.

Sofia a absolvit Colegiul Tehnic din Chișinău, iar soțul ei – Institutul Agricol. Anul 2004 a fost anul decisiv când Sofia a decis că așa nu se mai poate și a luat calea străinătății. Urmăriți în continuare un interviu cutremurător acordat pentru blogul elenarobu.md.

În anul 2004, lucram la Direcția de Asistență Socială, iar sotul era primar în satul Pervomaiscoe, din raionul Hâncești. Aveam 3 copii la Chișinău, la universitate și nefiind în stare să le asigurăm tot necesarul, am hotărât să plec în Italia. Desigur că a fost ilegal, dar am avut noroc, pentru că în 2 săptămâni m-am făcut cu viză clandestină și în 2 zile am fost în Italia, la Verona. Acolo era sora mea, deja de 1 an.

Când am ajuns în Italia, s-au început problemele, pentru că nu știam limba italiană, respectiv nu găseam de muncă. Cu mare greu, am găsit o familie cu 2 bătrâni, femeia era sănătoasă mental, însă avea o inimă rea, în schimb bărbatul era bun la inimă, dar suferea de Alzheimer (boală asociată cu tulburări de comportament, ceea ce realizează starea cunoscută sub numele de demență). Am lucrat 4 ani la ei, au încercat să îmi facă acte ca să am o ședere legală pe teritoriul Italiei, dar nu au reușit.

Soțul, fiind primar în sat, nu se simțea în apele lui știind că familia e ruptă în două, iar când mai mustra pe vreun bărbat că își agresa soția, le spunea cu lacrimi în ochi ce înseamnă să nu ai soția alături. A suferit foarte mult și el, pentru că gura satului este mare și au început tot felul de bârfe precum că l-aș fi lăsat. Și atunci soțul m-a pus să aleg ori Italia ori familia. Fără să mai aștept actele, am plecat acasă, iar peste 8 luni copiii bătrânilor unde am lucrat m-au sunat să îmi spună că tatăl lor a murit, iar pe mama lor au dus-o la un azil de bătrâni. Dar de fapt m-au sunat să îmi spună că în sfârșit am actele italiene și că și-ar dori să revin în Italia. Ei au mers singuri la comisariat (acolo unde se face permisul de ședere italian) pentru a-mi face actele. La comisariat au fost întrebați de ce fac asta, dacă nu mai au nevoie de mine. Și copiii bătrânilor au răspuns că eu nu am fost o persoană străină în casa lor, iar în 6 luni după plecarea mea, au fost 3 persoane care le-au făcut o mie de probleme. Mi-au povestit că au mai spus și faptul că dacă ei nu mai au nevoie de mine, sunt alte familii în dificultate și aș putea să le dau o mână de ajutor.

Peste o lună am primit contractul de muncă acasă, în Moldova, iar cu acordul soțului și al copiilor am revenit în Italia. De data aceasta am găsit mult mai repede de lucru, am închiriat un apartament, mi-am adus aici copiii și soțului, datorită ginerelui italian care ne-a ajutat foarte mult. A fost o perioadă frumoasă în viața noastră. Munceam cu toții. Dar cum lucrurile frumoase nu durează mult, în 2011, într-o zi soțul, care se simțea rău, a mers la medic și acolo l-au diagnosticat cu cancer în ultima fază. În două luni l-am pierdut, s-a stins din viață aici la un spital din Italia. Era în sânul familiei, dar pe meleaguri străine. Dorința lui cea mai mare era să îl ducem acasă. Ultimele lui cuvinte au fost ca să îl ducem acasă și să ne întoarcem și noi cât mai curând. Dumnezeu să îl ierte. Deja de 6 ani nu mai este alături de noi.

În sat lumea îi spunea ”românul”, pentru că tot timpul a fost pentru unirea cu România. Iar noi și acum îi împărtășim ideile.

Avem 5 copii, trei fete și doi băieți, Toți sunt căsătoriți, în afară de mezin, căruia vrem să îi facem nunta la vară, acasă, în Moldova. Familia noastră este întregită de cei 7 nepoței frumoși, sănătoși. Doar doi dintre aceștia sunt născuți în Moldova, alți doi sunt italieni și trei sunt români născuți în Italia. Acasă vorbim și în română și în italiană.

Ne gândim și sperăm mult să se schimbe ceva în Moldova. La alegeri am participat de fiecare dată. Suntem pentru Marea Unire cu România, pentru că doar așa vom izbuti. Și ginerelui meu italian îi place mult în Moldova. Spune că la bătrânețe ar vrea să se mute cu traiul acolo. Merg acasă, la Chișinău de 2-3 ori pe an. Iau și câte un nepoțel cu mine. Avem grijă de casele pe care le avem în Moldova pentru că ne gândim să revenim odată și odată la baștină.

Suntem o familie unită, avem tradiția ca odată pe săptămână să ne întâlnim toții, să stăm împreună la masă, facem diferite sărbători ca în Moldova. Ne planificăm și vacanțe ca să fim împreună toată familia. Mergem la mare, la munte, în natură.

Cu toate acestea ne lipsește plaiul drag, meleagurile natale, unde am alergat noi în copilărie. Aș vrea ca și nepoții și stră-strănepoții nostri să alerge pe meleagurile mele natale. Cum spunea mereu soțul meu: Să ni se odihnească în liniște sufletul, trupul și oasele pe pământul nostru scump și sfânt.

Dacă fiecare dintre noi ne-am da seama că suntem niște călători pe acest pământ și nu avem nevoie de bogății, dar de o viață liniștită și frumoasă, că avem nevoie de respect, de sinceritate, cred că mulți nu și-ar distruge viața să strângă averi colosale. Viața este scurtă și nu luăm nimic cu noi, doar amintirile despre noi rămân și sunt transmise din neam în neam.

Doresc tuturor românilor din lumea mare vise frumoase împlinite, întoarcerea cât mai curând la locul de baștină, pentru că numai acasă te simți bine și esti acasă. Este o vorba din popor: m-am simțit ca la mama acasă, dar casa mea e și casa copiilor mei și vreau ca această casă a copiilor mei să fie și a nepoților și a strănepoților.

Vă mulțumesc pentru interviu

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu

Distribuie.