Bunica mea nu a fost deportată în Siberii de gheață, nici bunelul, el a fost la război și a venit de acolo fără un picior. Nici rude de ale mele nu au fost ridicate noaptea din case și încărcați în vagoane pentru vite. În general, bunica nu mi-a vorbit despre deportări, despre efectele acestei crime asupra poporului nostru. Nici la școală nu am învățat despre asta. Așa erau atunci vremurile.
Și foarte rău că era așa, pentru că despre ororile depărtărilor trebuie să se vorbească în familie, la școală, în spațiul public, să se facă filme, după modelul celor care descriu atrocitățile comise față de evrei în lagărele de concentrare pe timpul celui de-al doilea război mondial.
Apoi am citit cartea lui Nicolae Dabija „Tema de acasă” și am rămas mută, înghețată, fără cuvinte. Mi-a fost greu să constat prin câte au trecut buneii noștri vinovați că Stalin a câștigat războiul. Apoi am mers la spectacolul „Hronicul Găinarilor” de Aureliu Busuioc, care se joacă la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Este un spectacol care te face să înțelegi cum Stalin a schilodit acest popor, acești oameni, dar și ce înseamnă celebra sintagmă: „Cine a fost nimeni va deveni tot” (traducere din rusă). Și iată așa, de-a lungul anilor, proștii, leneșii, netoții au ajuns în frunte, iar intelectualii au plecat în mare parte.
Așa a fost decapitat un popor din care fac parte și eu. Păcat că nu ne-am învățat tema de acasă și nu l-am alungat din mintea și sufletele noastre pe ocupantul rus. Continuăm să îl admirăm la televizor, să îi ascultăm muzica și să îi știm artiștii pe dinafară. Sunt și excepții bineînțeles și sper ca acestea să fie din ce în ce mai multe.
Să ne recăpătăm demnitatea prin a nu fi ignoranți, să ne cunoaștem trecutul, istoria, să îi cinstim pe eroi, să povestim prin ce au trecut buneii noștri în Siberii de gheață, să arătăm lumii cum ne-au distrus și cum putem renaște.