Povestea Xeniei Lozinschi care muncește de 18 ani în Italia: Am dormit pe unde se nimerea, la gară, în case părăsite

0

Xenia Lozinschi are 63 de ani și este originară din satul Frumoasa, raionul Călărași. A pornit pe drumul străinătății în 1999, lăsând acasă trei copiii. Drumul a fost cutremurător, chinuitor și greu. Muncește de 18 ani în Italia și spune că psihologic aceștia sunt cei mai grei ani pe care i-a trăit vreodată. Vrea să revină acasă, dar pensia de o mie de lei nu îi poate asigura un trai decent. Și iată așa Xenia Lozinschi este răstignită între două realități, între două spații care dor cumplit …

Vă las să descoperiți mai jos experiența de viață dureroasă pe care este nevoită să o trăiască basarabeanca departe de casă și de cei dragi:

Am făcut facultatea de litere la USM. Ultimul meu loc de muncă acasă a fost (1999) la Liceul ”Mihail Sadoveanu din Călărași, unde am lucrat 4 ani în calitate de profesoară de limba și literatura română. Dar în general, ca profesoară am activat 10 ani. E trist oarecum să spun că ”am fost” profesoară, pentru că această dedicație pentru meseria mea este permanent în sufletul meu.

Am plecat din Moldova la sfârșitul lunii decembrie a anului 1999. Aveam trei copii, iar salariul îl aveam cu întârziere de câteva luni. Nu ne ajungea nici pentru alimentație, nici pentru a achita plățile de consum electric și apă, căci căldură în apartament nu mai aveam de doi ani. Mi-am înscris fiica mai mare la universitate, pentru fecior am avut o bursă de studii la un liceu din România, la Campulung de Muscel, iar fiica de mijloc a rămas cu taică-său să susțină bacalaureatul în primăvară. Cu copiii aranjați, într-un fel, mi-am luat lumea în cap și mi-am zis că trebuie să dau un viitor acestor trei copii ai mei – altă ieșire nu exista.

Am împrumutat 1000 de dolari de la o cunoscută și am pornit la drum cu o viză de turist pentru Olanda. Am mers cu alte trei femei, eu a patra, iar cu șoferul se făceau cinci pasageri, într-un Jiguli 09 (dacă mai tineți minte cât de mici erau ….astăzi nici nu-mi imaginez cum am putut să încăpem cu toții în el!) … Și-acum mă întreb și-mi zic: Câtă disperare trebuie să fi fost în noi ca să pornim în astfel de condiții, cu un șofer care mergea pentru prima oară în Europa! Pe un drum care ducea prin toată Ucraina de nord-vest, Polonia, Germania (unde am fost închiși într-o boxă pentru câteva ore, cu tot cu mașină, credeam că nu mai iesim de acolo …), Austria și, în sfârșit Italia! Am mers patru zile, cu piciorele umflate și grămadă ( nu aveam unde ne întinde nici chiar când ne opream, afară era iarnă și frig, iar noi ne îngrămădeam și mai mult ca să-i dăm șoferului spațiu, cât de cât, ca să se odihnească).

Acasă, împrumutasem un sac de făină pentru ca să se facă pâine și în rest – toată speranța era să găsec cât mai curând un lucru. L-am găsit după trei luni, după ce am stat la o mănăstire de maici, la Venezia, pentru 18 zile , în rest – pe unde se nimerea, la gară… la vreo casă părăsită, unde mai stăteau și altele …

Când am trecut hotarul în Germania nu-mi venea să cred ochilor ce vedeam în jur – drumuri bune, străzi luminate, păduri și parcuri îngrijite, câmpuri curate. În luna februarie, la Venezia se desfășoară renumitul Carnaval, străzile sunt pline de oameni care se bucură, pâine și chifle aruncate în lada de gunoi … Eu, cu ochii plini de lacrimi, în căutare de vreun Caritas (Organizație de caritate din Italia) unde să mănânc, mă întrebam: Cum e posibil, la o distanță de numai 2000 km se trăiește în lux și veselie, pe când noi trăim în așa o mizerie? Când găseam o farfurie cu spaghete, înecate în unt, la Caritas, mă gândeam la copiii mei : Oare ei au mâncat azi? Mă mângâiam că aveau salariul meu din care au trăit până în luna mai (salariul se plătea cu întârziere de 6-7 luni!).

Când am început să lucrez într-o familie, îngrijind de o bătrână, am întors mai întâi banii împrumutați, cu tot cu dobânzile care crescuseră între timp … Am pus deoparte toată demnitatea mea de femeie instruită și mi-am suflecat mânecile, făcând tot ce trebuie pentru doi bătrâni: ea țintuită la pat, iar el cu apucături de „patron” al casei care și-a procurat o slugă în casă … În sfârșit … Când vii dintr-o țară precum Moldova unde guvernul și autoritățile nu fac nimic pentru tine și familia ta, accepți să faci orice muncă pentru a-ți vedea copiii porniți pe drumul vieții. Îmi ziceam că stau un an-doi până rezolv problemele economice și revin … N-a fost să fie așa.

Am 18 ani, bătuți pe muchie, de când sunt în Italia! Psihologic , sunt cei mai complicați și mai grei ani din viața mea și a copiilor mei: dar au fost și cei de mare deschidere, de conștientizare și de creștere în toate sensurile.

Și pentru copiii mei nu a fost ușor, dar dragostea mea și ajutorul material pe care am început să-i trimit, i-a ajutat să se descurce și să învețe și ei ce este viața …cam devreme , dar… Au făcut toți trei studii superioare. Acum sunt căsătoriți și m-au făcut bunică a cinci nepoței . Drept că ne vedem o dată pe an (uneori și mai rar). Ața suntem noi, bunicile moderne – ne creștem nepoții pe skype 🙁 Cea mai mare a făcut facultatea în SUA și un master la Praga, trăiește la Praga. Altă fiică a făcut studii la Baia Mare, în România și a rămas acolo cu traiul … Numai mezinul, feciorul meu, e în Moldova, a făcut și el facultatea la Alba Iulia (România), dar a revenit. S-a implicat în munca socială, în voluntariat – vrea să schimbe mentalitatea oamenilor, mai crede în frumusețea sufletului omenesc!

Copiii mei de fapt sunt lumina ochilor mei și orgoliul meu de părinte e la stele! Mi-am sacrificat cei mai frumoși și conștienți ani din viața mea făcând munci umile și grele, dar când mă gândesc că am reușit să dau un viitor copiilor, toate trec pe planul inferior.

Pe tot parcursul acestor ani am făcut muncă de îngrijitoare de bătrâini, dădacă la copii, menajeră în casă. Mari posibilități de a mă afirma nu am avut, pentru că trebuia să faci cursuri sau să-ți confirmi studiile făcute în țară, or eu nu aveam când – trebuia să muncesc …

Niciun fel de facilități nu ți se propun din partea statului italian, mai ales pentru noi, românii- moldoveni, cei care nu avem niciun fel de contract interguvernamental sau cel puțin sindical între țările noastre. Ba mai mult, pe vremea guvernării comuniștilor, eram discriminați de guvernul nostru, ce să mai vorbim de alții? Tot ce au reușit să facă conaționalii noștri (cei mai tineri desigur), au făcut cu propriile forțe, cu mari sacrificii.

Eu nu mi-am adus copiii și familia aici, decât în ospeție … dar cunosc familii tinere de români-moldoveni unde se vorbește italiană. Noi, cu asociațiile din Treviso, A.M.I.C.I. AUSER (în care am fost co-fondator) am făcut școli duminicale pentru copiii români, născuți aici care merg la școlile italiene și nu vorbesc româna.

Am fost activă la toate alegerile care s-au organizat în teritoriu, indiferent de sistemul electoral. Și de data aceasta voi merge să votez, pentru că nu sunt indiferentă față de viitorul Moldovei. Sunt pentru Unire, sunt pentru Salvare de oligarhii hrăpăreți din politica noastră și acest lucru îl văd numai prin Unire!
Un mesaj pentru autoritățile de la Chișinău: ”Treziți-vă și încercați să opriți decăderea patrimoniului demografic al Moldovei, căci o să ajungeți să vă omorâți voi între voi și n-o să aveți pe cine conduce, n-o să aibă cine să vă aleagă! Un mesaj aparte pentru DA și PAS – nu pierdeți timpul cu demagogii. Pentru președintele neales de mine, Dodon – să nu meargă împotriva istoriei firești a pământului dintre Prut și Nistru! Iar un salut de încurajare aparte și cel mai călduros vreau să-l transmit oamenilor simpli, de la orașe și sate, care muncesc, care știu să se descurce și supraviețuiesc chiar și în condițiile dezastruoase produse în mare parte de politicienii noștri.

Văd o diminuare demografică vizibilă și în mari proporții în R. Moldova. Uitați-vă câte școli s-au închis de prin sate, uitați-vă cum moare satul! Cei care strigă sus și tare că vor statalitate, nu pot să nu ia în considerare țăranii, satele … Țara – Statul nu se face numai din orașe. Însuși cuvântul Țară vine de la ȚĂRAN ….

La vârsta mea aș reveni și mâine acasă, în R. Moldova, dacă … nu mi-ar fi frică să trăiesc cu cei 1000 de lei pensie pe care mi-o dă guvernul nostru pentru 30 de ani de muncă! Aș veni acasă (pentru că am obosit să tot fac sluj în fața celor cu bani) dacă nu mi-ar fi frică de corupția din sistemul nostru sanitar! Aș veni acasă dacă aș avea încredere într-o guvernare loială față de noi, cei mulți și …vorba lui Negruzi…

Italia e frumoasă, poate cea mai frumoasă țară din lume, dar nu e pentru noi, cei veniți de aiurea … Am venit clandestin, însă , chiar dacă mi-am legalizat șederea și astăzi mă costă scump un simplu act, o informație, un document … ești privit ca „manoperă” ieftină … și plătit în consecință de ceea ce ești – imigrant!

Cel mai mare vis al meu (sper să nu mor până atunci) … poate nu atât pentru mine, cât pentru copiii și nepoții mei, este să-mi văd Basarabia unită cu România, să fim parte din Europa cât mai curând posibil, ca odată și pentru totdeauna să ștergem din memoria noastră paranteza nefericită a socialismului-comunist totalitar care a distrus istoria, patrimoniul cultural și spiritual al neamului nostru.

 

Vă mulțumesc pentru acest interviu!

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu

Comentarii Facebook

comments

Distribuie.

Lasă un răspuns