Maia Theodora Crețu, adolescenta din România cu succese remarcabile la pictură în Spania: ”Printre dorințele mele cele mai imposibile este aceea de a expune în galerii alături de marii pictori ai umanității”

”Mă numesc Maia Theodora Crețu, am 14 ani. M-am născut în Italia în anul 2006, în Lamezia Terme, un orășel termal mic și frumos, situat între munte și mare în regiunea calabreză Catanzaro, oraș în care părinții mei au emigrat în anul 2004 după terminarea facultății în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit. Spun  că au emigrat deoarece ei sunt originari din România, tata din Roman, județul Neamț și mama din Botoșani, județul Botoșani unde s-au născut personalități de seamă ale poporului român, motiv pentru care ea este foarte mândră și pentru care câteodată îmi spune că sunt: ‘ ‘Luchian” al ei sau ‘ ‘Enescu” de grădiniță.

Aici în Lamezia Terme am locuit până la vârsta de 8 luni când am mers în România în vacanța de iarnă la bunici. Din cauza problemelor cu documentele și înregistrarea mea ca cetățean român, am fost nevoiți să prelungim vacanța de la două săptămâni la șase luni, timp în care mama și tata au pierdut locurile de muncă la supermarketul unde lucrau și cazarea și au renunțat să meargă înapoi in Lamezia Terme, hotărând să o ia de la capăt în altă parte, motiv pentru care pe la un an și trei luni am ajuns în Spania în zona Andaluziei* într-un sat la malul oceanului Atlantic și aproape de granița cu Portugalia din provincia Huelva, care se numește Cartaya. La început a fost foarte greu, mai ales cu limba și dialectul andaluz, dar încet, încet ne-am integrat în societatea locală, părinții au găsit un loc de muncă, iar eu am început să merg la grădiniță. După un an și câteva luni ne-am mutat la oraș, în Huelva unde mama a găsit un loc de muncă mai bun.

Deoarece am avut schimbări mari în foarte puțin timp, în relativ doi ani de zile mi s-a vorbit în trei limbi diferite și în dialecte regionale diferite. Deși ascultam și înțelegeam tot ce mi se spune, nu vorbeam nimic cu nimeni în afara de familie, motiv pentru care mama chiar își făcea griji și a întrebat medicul dacă aș avea vreo problemă. Însă acesta a liniștit-o spunându-i că e ceva normal ca eu să nu vorbesc, deoarece nu știam în ce limbă trebuie să răspund, deși comportamentul meu era conform cu ceea ce mi se spunea să fac la grădiniță sau în casă. Cred că din aceste motive am început să mă joc cu plastilina, să decupez reviste și desenele din ziare și să desenez pe pereții din camera mea, iar când ascultam muzică îmi plăcea să dansez coregrafiile inventate de mine și să îngân melodia în limba mea. Așa încet, încet au observat că am inclinații artistice și că îmi place mult să desenez și să modelez plastilina. Mama încă mai păstrează și azi unele figurine de pe vremea aceea și desene. Mai am multe fotografii cu mine când le făceam.

Mi-au cumpărat cărți de colorat, plastilina îmi aduc aminte că am primit cadou de la bica și bicu și de la mătușa mea Andreea din România, când a venit în vizită la noi și o modelam pe masa din salon toată ziua. Îmi amintesc cu drag acum cum am desenat tot peretele de la mine din cameră cu carioci și mama și-a pus mâinile în cap când a ajuns acasă de la muncă, unde petrecea foarte mult timp.

Un interviu cu Maia Theodora Crețu și mama ei, Nicoleta Alina Murgu, îl puteți urmări accesând link-ul de mai jos:

 

Tata a fost cel care practic a stat cu mine și mă ducea si aducea de la grădi, mergea cu mine cu bicicleta, mă ducea în parc, ne uitam la desene animate și filme pentru copii, pregăteam mâncarea împreună, se juca cu mine cel mai mult. Chiar îmi amintesc că am ajuns să îi spun ”tata” chiar și mamei din cauză că o vedeam foarte puțin, mai mult stăteam cu tata. Asta până pe la vreo cinci sau șase ani când am intrat la școală în clasa întâi.

   

Pe la cinci ani am început să cochetez mai serios cu desenul și pictura pentru că începusem să merg vinerea la clase de pictură într-un grup de copii de diferite vârste, eu fiind printre cei mai buni. Părinții m-au dat și la tenis că să fac ceva sport și să mă joc cu copii, iar de pe la șase ani m-au dat la baschet unde am ajuns să fac performanță, reușind să fim cu echipa subcampioane regionale pe Huelva și chiar să participăm la turnee din Estepona, Sevilla, etc. Tot cu baschetul am ajuns să fac parte din lotul selecționat pentru echipa provincială a Huelvei pe Andaluzia, dar am fost nevoită să renunț la baschet deoarece am avut în scurt timp doua accidentări grave la călcâie, fapt pentru care am pierdut dexteritatea pentru aruncarea la coș și tehnica de joc.

În tot acest timp cât am stat departe de coșul de baschet am susținut un examen pentru a intra la Conservatorul Profesional de Muzică Javier Perianes din Huelva. Am reușit să intru la pian cu o notă foarte bună.

În acest moment sunt elevă la liceul Alonso Sanchez din Huelva, în anul trei de studiu și elevă a Conservatorului Profesional de Muzica Javier Perianes Huelva în anul întâi de profesional la Pian. De asemenea, la conservator fac parte din Corul Conservatorului cu care am avut mai multe concerte și spectacole pe scene din Huelva și Sevilla. Deoarece la conservator când aveam audiții la pian eram un pic timidă, domnul profesor de pian i-a recomandat mamei să mă înscrie la clase de teatru sau să fac o activitate care să mă ajute să nu mai fiu timidă. De atunci, de vreo doi ani fac parte din grupul CEIJA, o asociație care creează proiecte artistice pentru copii și juniori în diverse domenii, în special cele legate cu scena: teatru, muzicaluri, dans, etc. cu care am avut deja diferite spectacole de teatru, musical ți colinde pe scene din Huelva.

În ceea ce privește pictura, bineînțeles că e printre preferatele mele, de fiecare data când am timp acasă desenez cu carioci, creioane colorate, creioane, carbon, cu acuarelă, pe pânză cu acrilic sau ulei, e ceea ce mă relaxează cel mai mult. Ador să dau viață din culori unor peisaje, animale, etc mă pot exprima cel mai ușor și mă relaxez desenând și ascultând muzică în același timp. E o lume a mea unde mă simt cel mai libera și îmi dă încrederea necesară.

Vinerea după clase merg la cursul de pictură unde domnul profesor mă încurajează în tot ceea ce fac și mă îndrumă să experimentez cât mai multe tehnici și tipuri de culori pe hârtie sau pânză, cu pensule sau cu spatula și mai ales stiluri de la diferiți pictori spanioli și internaționali. Domnul profesor de pictură este același cu care am început la cinci ani, el a crezut din primul moment în talentul meu și le-a spus părinților mei să mă susțină că pot ajunge departe dacă muncesc și practic mult pictura.

El la fiecare sfârșit de an școlar ne face o expoziție unde participă mai multe școli de pictură din oraș și unde expunem operele cele mai reprezentative la care am lucrat de-a lungul anului. Așa am început să expun mai întâi desene, apoi tablouri pe pânză și încet, încet să primesc complimente de la cei care le vedeau.

Până în momentul de față am participat doar la două concursuri mai reprezentative de pictură:

Unul de pictură pe pânză cu o tematică stabilită de juriu, unde deși nu am reușit să câștig, am fost singurul participant al cărei operă a fost cumpărată de un membru al juriului, iar publicul a apreciat-o cel mai mult, motiv care a fost mai important ca premiul în sine pentru mine;

Iar cel de al doilea concurs a fost pentru un Salon Internațional de Comic din Huelva, unde am realizat un desen pe tema ”salvați planeta”, pentru schimbarea climei, pe care l-am intitulat ”Planeta Verde” desen care deși l-am făcut în jumătate de ori din lipsă de timp am reușit să câștig locul trei la categoria mea de vârstă.

Anul trecut am reușit, cu ajutorul domnului profesor de teatru, să organizez prima mea expoziție de tablouri unde am expus treizeci și patru de tablouri pe pânză dintre cele mai reprezentative pe care le am. Spre surprinderea mea au fost foarte bine primite și apreciate de către cei care au venit la expoziție. Am reușit să primesc și o invitație să expun permanent într-un restaurant din Huelva cate tablouri vreau eu, pentru că cei care merg acolo, să le vadă și de ce nu să le cumpere.

 

Pentru viitor nu am încă idei clare despre ce carieră aș dori să îmbrățișez, dar cred că arta ar putea fi o opțiune certă, domeniul însă e mai greu acum să mi-l aleg. Orice aș face știu sigur că pictura e o paralelă cu care am să continui pentru toată viața. Printre dorințele mele cele mai imposibile este aceea de a expune în galerii alături de marii pictori ai umanității și în muzeele și galeriile de artă de renume din orice țară din lume.

În ceea ce privește România și ce reprezintă ea pentru mine, deși nu am stat prea mult acolo, pentru mine România e familia mea, e acasă la bicu și bica, e mâncarea cea mai gustoasă: sărmăluțele și mămăliga cu brânză și smântână, cozonacul făcut de bica… e locul la care mă gândesc cu drag și dor de cei dragi care mă așteaptă cu brațele deschise.

Să fii român e așa cum m-a învățat mama: paradisul imposibil sau cum m-a învățat ea că a spus Eminescu în diferite poezii: ”e zgomotul apei de izvor, bolta cerului înstelat și cântecul de ciocârlie, adică natura pură. Și mai știu de la mama ca să o găsesc repede pe hartă de când eram mică, ea m-a învățat să caut buchetul de trandafiri care sta în Marea Neagră.

Și în încheiere ca o concluzie pentru toată viața mea de până acum, la cei 14 ani ai mei aș dori ca familia mea să fie mai apropiată ca distanță geografică mă refer, deși va fi greu acest lucru în viitorul apropiat, să reușesc să vizitez România toată, să fiu cum zice mama ei, să reușim să salvăm planeta, să apreciem mai mult cultură și un incultura și astfel să fim noi mai buni.

Un text scris de Maia Theodora Crețu