Ascult marea și citesc ”Cartea Foametei” de Larisa Turea. Marea e la apus. Ca și buneii noștri sfâșiați de foame. E o durere pe care o simt, o dramă prin care trecem și astăzi cu toții, fără să ne dăm seama. Pentru că încă nu ne-am vindecat, pentru că frica și foametea care au fost transmise în ADN-ul nostru sunt încă puternice. Ne domină pentru că nu cunoaștem cauzele reale ale foametei din cumpliții ani 1946-1947, pentru că nu ne interesează și trăim în ignoranță față de drama unui neam întreg.
”Cartea Foametei” a ajuns la mine grație maestrului Anatol Durbală căruia îi mulțumesc din suflet și cu această ocazie. Nu mai poate fi găsită în librăriile de la Chișinău. A fost adusă de la București. Cartea trebuie citită literă cu literă, trăită cuvânt cu cuvânt, pentru că e tragedia noastră, pe care suntem obligați să o cunoaștem.
”Spunea cineva că, dacă nu ar fi fost trecută prin foametea din 1946-1947, Moldova dintre râuri ar fi fost demult în Europa, alături de Republicile Baltice. Or, schimbările de mentalitate, caracteristicile inoculate în acei ani ne țin în loc.
Foametea care a terorizat Moldova dintre râuri, luând sute de mii de vieți (200 000, conform calculelor sumare !) și astăzi este oculată, negată cu impertinență, pusă cu ipocrizie pe seama secetei și a ”jugului ocupanților români”.
Nu seceta a provocat dezastrul, ci metodele de guvernare staliniste, dorința de a construi viitorul luminos fără a ține cont de prețul plătit în acest scop. Țăranii basarabeni au fost condamnați cu bună știință la înfometare din două considerente : ca dușmani de clasă, dar și ca etnici români ” trădători și aliați ai Germaniei naziste”. Pâinea cea de toate zilele ajunge un vis, un instrument al torturii”, notează în debutul cărții sale scriitoarea.
Autoarea ”Cărții foametei”, Larisa Turea, a acceptat să ofere un interviu pentru elenarobu.md în care povestește cum a fost conceput acest manuscris și ce a însemnat pentru noi, basarabenii sovietizați, acei ani de înfometare organizată.
1.”Cartea foametei” este o carte fenomenală despre drama prin care au trecut buneii noștri. De unde a apărut această idee de a scrie o carte despre foametea din 46-47?
E o poveste lungă aici…când am început a aduna materiale, mărturii despre anii infometării, nu-mi imaginam că le vom putea publica vreodată. Era un cuvânt proscris, tabu, foametea, în Uniunea Sovietică.
2.Cât timp ați lucrat la manuscris?
Împreună cu soțul meu, Valeriu Turea, colectam materiale când mergeam în teritoriu, jurnaliști angajați în presa periodică. La prima ediție, cea din 1991 , a Cărții foametei, am lucrat vreo 15 ani.
3.Cum ați găsit istoriile? Cât de deschiși au fost oamenii să vorbească despre dramele lor?
Nu a fost prea simplu – oamenii se temeau să vorbească deschis despre foamete, sau nu doreau să mai re-trăiască ororile prin care trecuseră. Abia prin anii 80 au început să-și deschidă sufletul, să povestească despre cele întâmplate în familie, în localitate, în comunitate.
4.Cine v-a sprijinit în apariția cărții? Unde poate fi găsită?
Am fost susținută de familie și, în special, de soțul meu, Valeriu Turea. La București, la editura Curtea Veche, un ajutor de neprețuit mi-a fost acordat de Doina Jela Despois și de Luana Schidu, redactorul ediției a II-a, revăzută și completată. Cartea, astăzi, poate fi găsită la biblioteci, pe ambele maluri ale Prutului.
5.Ați publicat volumul în România. De ce?
Prima ediție, mult mai sumară, a apărut la Chișinău și a dispărut foarte repede din librării. Am mai lucrat vreo 10 ani la manuscis însă, cu regret, erau vremuri tulburi și editurile noastre nu erau interesate de un asemenea subiect. Atunci am apelat la scriitoarea Doina Jela-Despois care a citit manuscrisul și l-a recomandat cu căldură editurii Curtea Veche.
6.Povestiți-ne totuși ce a însemnat foametea din 46-47? Cum s-au descurcat oamenii? Ce mâncau? Cum au supraviețuit? Ce se întâmpla cu morții? Era vreo formă de rezistență atunci față de sovietici care veneau și le măturau podurile și luau tot de la țărani?
Foametea e un cataclism social și uman, dar și un cumplit instrument de teroare și manipulare ideologică… Timpuri de dezumanizare și de cultivare a fricii, a supunerii oarbe față de putere. Răspunsul e prea complicat, poate fi găsit în paginile cărții.
7.Care a fost impactul foametei asupra basarabenilor, asupra modului lor de gândire?
Mi se pare că această traumă socială nu și-a aflat încă tratamentul adecvat ; mentalitatea noastră e așa cum este tocmai pentru că am trecut prin experiența dezumanizantă a foametei din 1946-47, prin fetișizarea la scară de stat a hranei elementare, a bucății de pâine…
Un om flămând e ușor de manipulat, nimic altceva nu-l mai interesează, orizontul i se îngustează la dimensiunile unui blid de linte…
8.Ce se ştie astăzi despre foamete în Republica Moldova? Ce se scrie despre foamete în manualele după care se predă istoria în Moldova?
Deja au apărut mai multe volume, s-au desecretizat arhivele, se montează spectacole, se scriu cărți…aștept să apară și filme la acest subiect. Și, neapărat, să fie amplu tratată tema și în manualele școlare.
9.Ce credeţi că mai înseamnă astăzi, pentru tinerii din Republica Moldova şi din România, faptele petrecute în anii ’40?
O istorie tristă ce e musai să fie cunoscută pentru a nu deveni din nou victimele ei.
10. În iunie 2017 a avut loc premiera spectacolului „Seceta roşie”, montat de Petru Hadârcă după ”Cartea foametei” scrisă de Dvs. S-a întâmplat pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, România. Ați fost la spectacol? Ce impresie v-a lăsat?
E un spectacol cutremurător, trupa Teatrului Național din Iași a jucat cu dăruire și empatie, actorii au fost copleșiți de poveștile din carte.
11.Spectacolul s-a jucat și la Chișinău, pe scena Teatrului Național ”Mihai Eminescu”, în cadrul ediției a treia a Reuniunii Teatrelor Naționale. Care a fost reacția publicului?
Din păcate, nu eram la Chișinău când s-a jucat ”Seceta Roșie”, însă mi s-a transmis din surse de încredere că s-a aplaudat mult, cu lacrimi în ochi.
12.La ce manuscris lucrați momentan? Cartea este acum completă sau poate avea continuitate?
Cu certitudine o temă atât de vastă impune o continuitate. Am încă multe materiale de arhivă, doresc să fie publicate. Poate, voi proceda curând la o re-editare îmbogățită și, de această dată, mi-ar plăcea să se întâmple la Chișinău.
13.Ce vă doriți cel mai mult pentru R. Moldova, pentru cățenii care au mai rămas aici?
Un viitor demn pentru noi toți, să ne depărtăm odată și odată de aceste coșmaruri ale trecutului sovietic, să ne europenizăm cu adevărat.
Vă mulțumesc pentru acest interviu
***
Închei acest material cu un alt pasaj din carte, extrem de important și semnificativ, semnat de scriitorul român I.D. Sârbu : ”O uriașă operație de transplant are loc acum, îmi spunea moșul. Suntem castrați de dumnezeire și ni se transplantează cutia neagră a F-ului. A Fricii, a Foamei, a Forței. Ne mutăm de la ancestrala frică de Dumnezeu, la frica de vecin, prieten, milițian. De la foametea de adevăr, la foametea de mâncare, de la speranța de mâine, la speranța de pâine. Poate că în străfundri are loc o ruptură în ADN-ul speciei, se separă mișeii de sfinți, victimele de călăi, oamenii Alfa de subhominienii Beta. Deocamdată nu văd decît o imensă și confuză masă intermediară, în care mișelia se sfințește și sfințenia se mișelește, din motive tactice și strategice”.
Informația este putere, informați-vă corect
Cu respect, Elena Robu