Independența unui stat artificial
Editorial Elena Robu. Ziua de 27 august 1991 rămâne a fi pentru o parte a societății noastre una controversată. Nu este contestat deloc efortul obținerii independenței acestui teritoriu, mai bine spus ruperea acestuia de la URSS (ceea ce de fapt s-a și întâmplat). Ceea ce în mod firesc trebuia să urmeze, nu a urmat, adică reunirea cu patria-mamă România. În schimb ne-am ales cu un stat artificial pe care îl alimentăm cu speranțe de aproape 30 de ani.
În toată această perioadă de existență a acestui stat artificial numit Republica Moldova, cetățenii acestui teritoriu nu au avut o perspectivă clară de dezvoltare, (încotro mergem), nu au avut acces la servicii în beneficiul cetățeanului. Mai mult de atât, cetățeanul a fost folosit în slujba politicienilor de la Chișinău care s-au perindat la guvernare în aceste aproape 3 decenii și care nu au făcut altceva decât să ”mulgă” instituțiile statului pentru propriile interese. Fără excepții.
Sunt folosite aceleași metode ale regimului sovietic
Astăzi foarte mulți vor spune ”La mulți ani, R. Moldova”! Dar ce fel de ani? De incertitudine, de neclaritate, de ceață, de întuneric?! Oamenii își pun speranța de fiecare dată în alegeri, că poate poate va veni schimbarea în urma scrutinului. Însă nu se întâmplă așa, pentru că sistemul de vot este controlat. Pentru că lipsește o viziune clară a ceea ce suntem și încotro mergem, ne vom bălăci încă multă vreme în acest noroi și întuneric.
Astăzi, după 29 de ani, de când ne-am rupt de URSS nici măcar tristețe pentru această bucată de pământ nu este. Mulți dintre noi încercăm un profund sentiment de dezgust pentru ceea ce am ajuns sau unde ne-au adus așa-zisele ”elite politice”. Prin cele mai ordinare metode KGB-iste, cei care erau ”nimeni” au ajuns să conducă această republică. Sunt folosite aceleași metode ale regimului sovietic: îi înfometezi pe oameni, îi aduci la limita sărăciei și răbdării și apoi îi hrănești cu hrișcă și concerte. Iar la toate astea, se adaugă mașinăria dezinformării care în Moldova lucrează ca ceasul elvețian, perfect, fără nicio fisură.
Cei mai importanți piloni de rezistență au căzut
O justiție la pământ, un sistem educațional și de sănătate dezastruos, o cultură românească șchiopătând. Despre clasa politică nici nu mai vorbesc. Peste tot doar interese.
După 27 de ani de așa-zisă independență, aproape o treime din populația republicii este plecată peste hotare, zeci de localități fără niciun om, intelectualitate nu-i, profesori nu-s, medici nu-s, copii – tot mai puțini, bătrâni – tot mai mulți, speranță tot mai puțină, deznădejde tot mai multă.
Astăzi avem o Moldovă îngenuncheată, cu oameni gârboviți, cu capetele plecate, trăind într-o frică permanentă pentru ei, copiii și familiile lor. Încotro mergem?! Cred că am pierdut busola.
Cât mai poate dura această agonie a unui stat artificial? Cât mai putem alimenta un asemenea stat?