Basarabeancă stabilită în Franța care gestionează o Asociație pentru afacerile mici

Diana Brelivet-Dogotari, este o tânără de 30 de ani, originară din satul Viișoara, raionul Glodeni. Locuiește în Franța de 7 ani, în regiunea Bretagne, în apropierea orașului Rennes. A reușit, prin urcușuri și coborâșuri, să creeze, împreună cu soțul său, o Asociație pentru dezvoltarea afacerilor mici. Viața în Franța nu este un paradis, dar dacă muncești și ai viziune poți obține ceea ce îți dorești.

Vă invit să urmăriți în continuare experiența de viață a tinerei Diana Brelivet-Dogotari, cum s-a adaptat într-o țară străină și ce vise are pentru R. Moldova.

Am plecat din Republica Moldova pe când aveam 16 ani, în România, la București, cu o bursă de studii. Această decizie o luasem de foarte mult timp, încă de la vârsta de 10 ani și munceam foarte mult pentru asta. Acasă părintii mei, ambii pedagogi, nu dispuneau de resursele necesare pentru a-mi oferi posibilitatea de a studia în R. Moldova. Tot din cauze financiare, nu dispuneam decât de un televizor cu 3 canale, printre care TVR 1. Încă de la o vârstă fragedă, mă uitam la televizor și îmi doream foarte mult să ajung în România, unde limba română sună exact ca în cărți. Ar fi păcat să spun că am ajuns acolo singură. Părinții mei, în special mama, era gata să doboare munții ca eu să reușesc. La fel, unii profesori de la școală, mai ales fosta directoare, dna Ludmila Stepanghievici, m-a sprijinit și m-a încurajat. Cu toate că a fost o perioadă extrem de dificilă, refuz astăzi să cred că cineva a încercat să mă saboteze. Din cauza examenului la biologie, pentru absolvirea clasei a 9-a, plecarea mea devenise un adevărat coșmar. Nota pe care o obținusem era mult mai mică decât mă așteptam, ducând la o reacție epidermică la nivelul feței. Acest lucru m-a împiedicat să obțin pașaportul, iar mama se confrunta și ea cu o problemă administrativă, din cauza numelui de familie. În urma contestației, se adeverise că nota la acel examen fusese apreciată greșit. La raion, mi s-a spus că se putea ridica doar cu un „bal”, iar noi nu aveam timp să mergem la minister, la Chișinău. Acest lucru a fost poate cel mai bun lucru care putea să mi se întâmple. Fără acte, mama a găsit o soluție de urgență; o doamnă cu suflet mare. Dna Raisa Spătari, căreia îi sunt extrem de recunoscătoare a acceptat să-mi depună dosarul. Cu toate că îi cerusem să opteze doar pentru licee din județele din Moldova de dincolo de Prut, ca să fie sigură că reușesc, ea a optat pentru mai multe orașe din toată România.  Câteva zile mai tărziu primeam rezultatele ca fiind acceptată la București.

A fost o dezamăgire totală, căci știam că părinții mei nu au posibilitatea să mă ajute foarte mult, iar gândul de a fi atât de departe de casă mă speria îngrozitor. Totuși, nu am abandonat și cu inima strănsă am plecat. La București, se adeverea că profilul liceului nu îmi corespundea. După câteva zile pe la inspectorat, in sfârșit puteam începe școala la un liceu într-o clasă cu franceză intensiv. Norocul meu ca la școala din sat avusesem o profesoară extraordinară de franceză, dna Mereuță, ea îmi insuflase dragostea pentru limba lui Molière. La început m-am simțit ca rățușca cea urâtă, însă cu ajutorul colegilor și a profesorilor foarte înțelegători, am început să capăt încredere în cunoștințele mele și să merg mai departe. Dna Diana Ionescu, fosta mea dirgintă a făcut tot posibilul să mă integrez cât mai bine. În acest fel, am reușit să am note destul de mari la BAC.

Dar mai departe, trebuia să mă descurc singură. Am ales să merg la facultatea de drept unde urma să dau la admitere, pentru care se cerea o pregătire specială. Eu m-am pregătit singură, însă nu a fost suficient pentru a fi acceptată. Urma o altă sesiune de admitere, însa, după calculele mele, nu mai aveam cum să revin la București, așa că am depus dosarul la o facutate de drept privată. Dezamăgită, am mers în vacanță acasă, pentru că mama luase deja drumul Rusiei, caci nu mai avea posibilitatea de a supraviețui în Moldova, iar eu trebuia să am grijă de fratele și sora mai mică.

La facultate, fără bursă, fără bani și fără cămin, trebuia să găsesc o sursă de venit. Așa că am găsit un job de asistentă la o agenție de recrutări pentru Franța. Cu toate că nu fusesem remunerată la sfârșitul lunii, căci nu semnasem niciun contract, era încă o dată mâna destinului, l-am cunoscut pe cel care urma să-mi devină soț câțiva ani mai târziu. Nu am acceptat ajutorul său finaciar și găsisem un job ca și recepționeră la hotel. Acest lucru a făcut ca relația noastră să devină din ce în ce mai puternică. În al 3-lea an de facutate, am aflat că sunt însărcinată, cu fetița mea Elisa. Tot atunci, aflasem că am obținut cetățenia româna. Imediat după ce am susținut cu succes examenele, încurajată de prietenele mele, Mariana și Alina, părăseam Bucureștiul cu 2 valize spre Franța.

Aici în Franța viața nu e tocmai ca în paradis, orice om muncește ca să reușească. A trebuit să încep demersurile pentru o integrare socială cât mai rapidă, mai ales la nivel administrativ. După un an pașaportul românesc îmi expirase, așa că m-am întors în Moldova să obțin viza, căci în sufletul meu mă simțeam atât româncă cât și moldoveancă. Dat fiind faptul că eram căsătorită cu un cetățean francez, a mers destul de ușor. Iar acum se fac 6 ani de atunci.

Pentru că soțul meu nu mai putea să meargă atât de des în România, a vândut acea afacere si a început alta cu ferestre-termopan. Inițial, am lucrat cu el o perioadă, asigurând partea administrativă, însă au intervenit unele probleme și a trebuit să mă opresc și să-mi găsesc un alt loc de muncă, la un hotel. Nu a fost greu pentru că vorbeam limba franceza fluent. Soțul meu nu prea era de acord cu acel post de muncă și spre bucuria lui, aflam ca urmează să devenim din nou părinți, de data aceasta a unui băiețel pe nume Theo. Câteva luni mai târziu soțul meu mă anunța că afacerea nu mai merge și trebuie să o lichidăm. Ca să nu provocăm nemulțumiri în rândul clienților, i-am propus soțului meu să deschidem o altă societate, de data asta eu eram cea care prelua conducerea. Atunci l-am angajat pe fratele-meu, dar și alți muncitori moldoveni. Unii au ales să plece, alții și-au adus chiar și familia. Cu toate că am reușit să dublăm practic cifra de afaceri, totuși, la un moment dat, lucrurile au ajuns în declin. Atunci i-am predat conducerea Asociației soțului meu, iar eu am găsit un job ca asistentă resurse umane într-o agenție de interim franceză, specializată în forța de muncă europeană. Mă ocupam de intergrarea interimarilor cu cetățenie română și eram interlocutorul lor pricipal.

Am rămas în această agenție aproape un an. Apoi, am fost angajată la una dintre cele mai mari societăți de interim ca agent de recrutare pentru cel mai important constructor industrial de automobile franceze. Între timp, soțul meu a anticipat că urma să lichidăm firma pentru a doua oară, așa că i-a ajutat pe cei 2 muncitori moldoveni să-și deschidă propria afacere. Astăzi fratele meu, Ruslan are statut de antreprenor în montajul ferestrelor, iar Alexei, o firmă de fabricare a bucătăriilor și alte produse, Bretagne Cusines.

Așa s-a născut și proiectul Asociației „Connectons-nous”, pentru dezvoltarea afacerilor mici, care activează deja de 6 luni. Eu sunt președintă, iar soțul meu se ocupă de partea de comunicare și dezvoltare. Suntem pe punctul de a obține abilitarea ei ca centru de formare, care se va desfășura în mare parte online. Se va acorda acces gratuit la un canal Youtube, unde soțul meu va publica diverse sfaturi pentru dezvoltarea comercială și perenizarea unei afaceri. În paralel, mi-am reluat studiile universitare, pe care urmează să le finalizez cu un master.

Acasă vorbim în franceză, spre marele meu regret. Cu toate că am încercat să-i învăț limba română, copii mei au refuzat să o vorbească.

În Franța mă simt pe deplin integrată. Nu am dobândit cetățenia franceză, deocamdată. Statul francez îmi ofera toate condițiile și sprijinul de care am nevoie. Atâta timp cât îmi fac datoria corect, nu-mi sunt îngrădite drepturile și libertățile cu nimic. Dacă ar fi să învățăm ceva de la cetățenii francezi ar fi solidaritatea lor, dar și atașamentul față de valorile lor regionale.

Pentru alegerile din 2018, voi încerca să ajung la ambasada R. Moldova de la Paris (sunt peste 350 de km de parcurs) și îi îndemn pe toți moldovenii, oriunde s-ar afla, să facă la fel. Să merg la vot este în primul rând un drept, iar acest drept se poate concretiza prin libertatea mea de a-i alege pe cei care vor schimba viitorul acestei țări. Nu cred că totul e alb sau negru, cred că se mai poate face ceva pentru țara asta, iar pasivitatea nu este o soluție. Adoptarea unui sistem electoral mixt nu este o noutate. Din câte am înțeles, pentru diaspora nu se vor schimba foarte multe cu privire la alegerile din 2018. Sper însă la o campanie electorală civilizată, la promovarea unui mesaj politic constructiv, nu la denigrări și ideologii depășite. Parlamentul Republicii Moldova are nevoie de proiecte noi, dar și de o opoziție solidă.

Autorităților le transmit să nu uite că ei sunt cei care scriu istoria țării. Să nu uite că reprezintă interesul comun al cetățenilor R. Moldova și nu interesul lor propriu. Sper să nu aud doar faptul că s-a furat un miliard, pentru că în Moldova s-a furat mai mult de atât. S-a furat de fiecare dată când s-a dat sau s-a luat mită. Prin faptul că nu s-au plătit cotizațiile, dările la stat sau alte impozite. Avem nevoie de soluții concrete care să scoată Moldova din impas. Avem nevoie de modernizarea serviciului public și adaptarea lui la situația actuală, soluții noi la nivel educațional, jurdic și social, precum și dezvoltare economică.

Cred că asistăm la o depopulare masivă a R. Moldova, mai ales în ultimii ani. Consecințele sunt deja vizibile, satele fără, sau cu foarte puțini locuitori. Bătrâni și copii neajutorați. Familii care nu-și doresc copii sau cu un singur copil. Pericolul major ar fi să asistăm la dispariția Moldovei de pe harta lumii și să nu mai avem unde să ne întoarcem.

M-aș întoarce acasă, în R. Moldova dacă aș avea certitudinea că pot schimba ceva și am cu cine. De-a lungul anilor, am exclus posibilitatea de a reveni într-o zi în Moldova, dar astăzi sper că va veni acea zi. Decizia de a reveni acasă pornește de la faptul că aș vrea ca și copii mei să deprindă limba romană. Aș vrea ca ei să cunoască altceva decât viața din Franța. Când fiica mea de 6 ani jumătate a scris pe lista de cadouri de Crăciun că ar vrea o consola de 350€ și un iPhone, mi-am dat seama că ar fi bine să cunoască și altceva. Cu toate că i-am refuzat acest lucru, explicându-i că deocamdată nu are vârsta, mi-am dat seama că ar fi bine să meargă din când în când în Moldova. Eu merg cam o dată pe an, însă ei nu prea merg. Și aș vrea să cunoască și să ajungă să prețuiască și lucrurile mici.

Dacă ar fi să pot să-mi îndeplinesc un vis, mi-aș dori ca într-o zi să merg în țară și să o găsesc pe mama acasă cu plăcinte, să mă pot urca în cireșul din curtea casei, așa cum o făceam în copilărie. Să spun „Bună ziua” oamenilor, iar ei să-mi răspundă cu căldură și încredere.

Vă mulțumesc pentru acest interviu!

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu