Domnica Voinu are 64 de ani și este originară din satul Mândrești, raionul Sângerei. Din 1974 și până în 2002 a lucrat profesoară de limba și literatura română în satul Lingura, raionul Cantemir.
În 2005 a decis să plece în Italia pentru a asigura o viață mai bună copiilor ei. De atunci a început drumul vieții departe de casă. În acești 13 ani, fiind în străinătate, a traversat momente dificile, crunte chiar, când nici măcar la înmormântarea surorilor sale nu a putut pleca din lipsă de acte. A plâns la un colț de stradă…
Vă invit să urmăriți experiența de viață a Domnică Voinu care lucrează în calitate de ”badante” (îngrijitoare) în Italia.
În multe familii de moldoveni, anii de criză 1997-2000 când au început să se închidă fabrici, uzine și mulți au rămas fără lucru, și-au lăsat amprenta. Anume în acei ani soțul meu, fiind ochit de femei, care nu aveau bani, dar vroiau să trăiscă bine (el lucra la Inspectoratul Fiscal) a decis să părăsească familia. Și atunci a intrat greul în casa noastră (eu ca profesoară primeam procente din salariu)… Aveam de hrănit și de întreținut 5 copii. Atunci cel mai mare, Anatolie a hotărât să plece undeva la muncă. Se întâmpla în 1997. A fost un timp la Moscova. Peste un an l-a ajuns din urmă și al doilea fiu, Viorel. Erau prea tineri, dar sufereau și munceau numai să ne scape din acea criză. La Moscova munceau, dar când venea vorba de salariu, erau mințiți. În una din zile, fiul mai mare și-a luat inima în dinți și în 1999 s-a pornit spre Germania. Era cu un prieten. S-au pornit pe jos, trecând prin mari greutăți, cu picioarele însângerate, mâncând pomușoare, bând apă din râpi, dormind sub cerul liber… Cu greu a ajuns. Cu mare greu l-a ajuns și Viorel din urmă… Peste ceva timp, s-a întâlnit cu actuala soție (o nemțoaică cu suflet mare) și astăzi au 4 copii frumoși și sănătoși: 2 băieți și 2 fete. Când mi-a fost greu am scris atunci:
Ca un hoț, hoinar de drum
Ne-ai făcut inima scrum.
Ai ars-o pân-la cenușă
Și ai ieșit, râzând în ușă…
Nu blestem, nu zic nimic.
Numai ochii mi-i ridic
Către Bunul Dumnezeu
Și-l rog din sufletul meu
Să-mi dea un strop de putere
Și puțină mângâiere.
Să pot merge mai departe
Ce-a fost rău, să las în spate…
După căsătoria fiului, lucrurile au început să meargă mai bine. Așa fiul mai mare Anatolie și cel de-al doilea Viorel au salvat familia. Totuși, în 2004, Viorel a decis să plece în Italia. La un an după dânsul, adică în 2005, am plecat eu și prima mea fiică, Viorica. Acasă, în R. Moldova, au rămas Corina (a doua fiică) și Ciprian (ultimul copil). Corina învăța la Universitatea de Stat din Chișinău, la facultatea de Jurnalism, iar Ciprian a plecat din sat, la Corina. Învăța la gimnaziu, avea 13 ani pe atunci. Iar rândurile aceastea mi-au ieșit atunci direct din suflet:
Corinuș, fată frumoasă,
Ai rămas singură acasă.
Tu cu frățiorul tău
În grija lui Dumnezeu…
Așa a început viața în Italia. Câte perne am udat cu lacrimi de durere, știe unul Dumnezeu. Și, ca să nu simt amărăciunea din suflet, am decis să scriu o carte. A aparut în 2007 și se numește ,,Pe urmele dorului”. Imaginar, mă porneam nopțile spre copiii mei, ca să le șterg lacrimile de durere, știind cât le este de greu singuri. Cartea am publicat-o în Moldova, fiind ajutată de Galina Furdui și pictorița Ludmila Furdui. Am încercat să descriu durerea ce-o simțeam majoritatea din noi, femeile venite aici la muncă, în Italia. Nu m-am oprit aici. În 2013 avea să apară a doua carte ,,La poarta destinului”. De această dată, am dat o privire în urmă ca să văd ce am făcut și ce nu pe lumea asta. Adică, cum e destinul multora din noi, care, în virtutea greutăților, încercăm să mergem înainte. Mă exprimam:
Îmi îmbrăcai trecutul
Și m-am văzut în vis.
Mi-am încalțat prezentul
Și greul l-am învins…
M-am cununat cu viitorul
Ca să mai pot trăi
Dar mare-mi este dorul
Și nopțile nu pot dormi…
….
Trăiesc trei ipostaze
Vreau să le pot uni,
A fericirii raze
Visez a le împleti.
Norocu-mi lumineze
Atât cât voi trăi
El soarta să-mi boteze
Cât pe pământ voi fi
Aceasta este viața. Astăzi mă bucur că am găsit forțe spre a merge mai departe:
Iar atunci când am căzut,
Maica Domnului a văzut.
M-a văzut, m-a ridicat
Mai departe am plecat…
Inițial în Italia am lucrat ilegal, adică la negru. Însă cu decretul din 2006 mi-am legalizat șederea în Italia și am obținut permis de ședere, iar astăzi acest permis este pentru un timp nelimitat. Italiana am studiat-o acasă, în Moldova. Fiind curioasă de cultura, tradițiile altor popoare, m-am adaptat treptat.
În Italia sunt ”badante”, îngrijesc de bătrânii care nu mai pot trăi de unii singuri. Viața de ”badante” e foarte grea. Asta am scris și în poeziile mele:
Câte lacrimi am vărsat,
Ar fi tot câmpul udat…
Câte nopți avui cu jele
Nu-s pe cer atâtea stele…
Viața de ”badante” cere răbdare, cunoștințe, nopți nedormite, nervi ruinați, sănătate pierdută… Se cere o mare responsabilitate de la noi. Uităm de sănătatea noastră, de viața noastră și facem tot posibilul ca persoana dată să fie îngrijită bine. E greu. Prea greu se face banul…
Mă bucur că îmi sunt sănătoși copiii și au familiile lor. Anatolie din Germania împreună cu Manuela au patru copii (Rafael, Aurelian, Serafina și Mirabela). Viorel este căsătorit cu Natalia din Moldova și au doi copii: Mădălina și Laurențiu. Viorica este căsătorită cu un italial (William) și au două fete (Daysi si Evellen). Corina, căsătorită cu un moldovean (unica rămasă în Moldova) are 3 fete: Emilia, Adelina și Aurora. Ciprian s-a căsătorit cu o rusoaică refugiată în Germania cu mama și fratele. Așteaptă un copil. Nunțile le-am jucat una în Germania (a fost numai Viorica), două în Italia și una în Moldova.
Toți nepoții mei, 12 la număr, (cei din Germania, cei din Italia și cei de acasă) vorbesc între ei în limba română. Mai mult decât atât, nora mea din Germania și ginerele din Italia au învățat limba română.
Am o durere mare că nu pot munci la mine acasă, nu pot fi alături de cei dragi, nu pot plânge la mormintele părinților, surorilor (nici la înmormântare la 3 dintre ele n-am fost) … Am plâns într-un colț de stradă…
De fiecare dată când trebuie să mă pornesc spre Italia, parcă se rupe ceva din mine… Simt că mă trage pământul, rudele și tot, ce avem mai drag… Dar atunci când me-i greu cânt (e un cântec pus pe note de Mihai Mateesu pe versurile mele):
Eu n-am să uit, Doamne, pân-la moarte,
De sus tu le vedeai pe toate…
De toate, Doamne, ai știut,
Și m-ai păzit cum ai putut.
Păzește-mă tu, Doamne, precum poți
Să-mi văd la casa mea copiii toți…
Apoi să-i dau pe toți la casa lor.
Atunce împacată pot să mor…
Că viața asta-i dură și senină
Pe-alocurea de soare plină
Pe toate tu le-ai reuși,
Dacă pe Domnul și copiii i-ai iubi…
Cât privește alegerile, vreau să vă spun că nu sunt de acord cu noul sistem de vot. La ultimele alegeri, adică cele din 2016, am fost foarte activă. M-am implicat în campania electorală și am fost în comisie aici la secția de votare deschisă în Bologna. Am avut mari probleme atunci, pentru că nu au ajuns buletine de vot pentru toată lumea, care era revoltată din această cauză. A trebuit să ne implicăm și să calmăm spiritele.
Particip la alegeri tot trăgând nădejde că se va schimba ceva, dar... Dacă voi vedea că bandiții se țin de fotolii și își șterg fundul de noi, cei din Diaspora, am să agit toata lumea pe care o cunosc (foștii mei elevi, foștii mei colegi de lucru, rude, prieteni, cunoscuți, întreaga mea familie) și ne vom mobiliza ca să mergem acasă la alegeri. Vreau ca hoții, mancurții să simtă puterea noastră. Vom fi noi proști, dar suntem mulți…
Autorităților din țară le-aș spune că sunt o adunătură de nemernici, hoți, mincinoși… Poate că ar fi cazul să înțeleagă faptul că nu fac nimic pentru oameni. Se gândesc numai la ei, la familiile lor, la rudele lor. Sunt gata să ne vândă și sufletele din noi. Ei vor să mai fure și acel puțin ce-a mai rămas. Ar fi bine să lase locul tinerilor școliți prin Europa, tinerilor care au văzut un alt mod de viață, care au văzut adevărata DEMOCRAȚIE. Ei nu sunt proeuropeni!!! Ei se ascund după acest cuvânt ca să pară că vor o schimbare. Dar sunt falși și mincinoși. Lor le este frică de SCHIMBARE, de DEMOCRATIE, de UNIRE. Simt că-i arde c….. Dar sfârșitul le este aproape!!! Eu sunt activistă de când a apărut Frontul Popular și văd bine cum derulează lucrurile.
Dacă lucrurile nu se vor schimba, vor rămâne în R. Moldova bătrânii, copiii și cei care nu pot pleca din țară. Va rămâne conducerea cu babele cărora le vor da macaroane…
Acum câțiva ani, feciorii mei mai mari, dar și cu ajutorul meu, am deschis o fermă de creștere a păsărilor. A plecat Viorel acolo, în Moldova, iar Anatolie trimitea bani, dar au activat vreo 8 ani și au înghețat tot… Și-a luat bietul Viorel familia și s-a întors înapoi în Italia, pornind totul de la capăt. În Moldova nu poți face nimic, numai bani cheltuiți, nervi, sănătate… Când am deschis ferma, am crezut că ne vom întoarce cu toții acasă. Dar, acum la ce să mă întorc? La pensia cea mizeră? Mă voi întoarce când voi avea pensie italiană. Măcar să știu că nu degeaba mi-am sacrificat nervii și sănătatea, dar pănă atunci mai am de răbdat și de muncit. Aș vrea ca parlamentarii noștri să guste din ,,pâinea” asta…
Aș reveni acasă doar dacă ar răsări SOARELE LIBERTĂȚII, DREPTĂȚII, OMENIEI…
Aici, în țară străină, mă simt mai protejată decât acasă… Văd că aici statul e o umbrelă bună pentru cetățeni. Sunt protejați. La noi umbrela e ciuruită….
Cel mai mare vis al meu legat de viitorul R. Moldova este să se facă în sfârșit schimbarea. Să se înfăptuiască UNIREA, iar noi să putem pleca acasă, într-o țară prosperă, lipsită de hoți și haita lor. Vreau să îmi cresc cei 11 nepoți (al 12-lea e pe drum) în pace și liniște la casa mea.
Vă mulțumesc pentru acest interviu
Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu