În Moldova, unul după altul satele se sting, iar oamenii fug unde îi duc ochii. Deja nu mai este o constatare, este un fapt, o realitate pe care o trăim zi de zi și căreia nimeni nu îi mai poate face față.
Consiliera municipală, doctor în medicină, Ala Nemerenco, povestește pe rețelele de socializare cum, vizitând două raioane, a constatat că unul este mort de-a binelea, iar în altul mai pălpâie puțină viață.
Las mai jos mesajul integral al dnei Ala Nemerenco, inclusiv sfatul pe care îl dă guvernanților actuali. Este un mesaj trist, dar cât se poate de adevărat.
”În certitudinea unor circumstanțe azi am avut de vizitat 2 raioane. Mai bine zis un șir de instituții, atît de stat, cât și nu de-stat. Să le spunem raioanele X și Y, ca să nu ofensăm locuitorii. Păi, impresia mea despre raionul X este că e mort de-a-binelea, iar în Y mai pâlpâie puțină viață, deși-i cam gata și el să-și dea obștescul sfârșit.
În X, într-una din instituții am surprins secretara directorului general cântând singură karaoke din toți bojocii acompaniată de calculator. Directorul lipsă, toate ușile deschise, lume – țipenie. Nici nu știu ce să comentez. Am întrebat-o dacă nu o încurc dacă o întreb ceva. Mi-a răspuns zâmbind că nu. E de bine – macar un om fericit pe-acolo… În alt birou ca să rezolv problema, mi s-a cerut un set de documente, încât nici la solicitarea cetățeniei SUA probabil nu cer atâtea. A fost nevoie de tehnici solide de comunicare ca să soluționăm și să ne despărțim amabil, deși eram gata să caut un buldozer si să trec cu șenilele peste această instituție cu tot cu karaoke a lui.
În căutarea unei alte instituții, am rătăcit întâmplător în clădirea Consiliului Raional. Acolo nu cânta nimeni karaoke, dar era un semiîntuneric și liniște de mormânt, ușile la toate birourile de pe etaj erau deschise și nimeni în ele. În capătul coridorului se auzeau niște vorbe, m-am apropiat încet. Stăpânele birourilor pustii discutau un subiect privat al uneia din ele cu o implicare de invidiat. Mi-au explicat repede cum să găsesc instituția care o căutam, doar să se descotorosească de mine și să se întoarcă la consilierea colegei. Consiliu, consiliere, tot cam acolo…
În următoarea instituție eram unicul client. Probabil prezența mea nu a deranjat angajatele, deoarece și-au continuat nestingherit discuția despre procurarea de către una din ele a unei case pe cele 2 mii de euro trimise de mama „de la Italea” cu toate subtilitățile și aspectele stării tehnice a casei și condițiilor contractului de cumpărare. Din toate 4 câte eram în încăpere, mă simțeam prost probabil numai eu… Așteptarea procedurii a durat – după cum mi-a explicat doamna de la ghișeu „sistemul ăsta gliucește fără nicio rușine”. Mi s-a părut de fapt că și ele „gliucesc”. Și tot cam fără rușine.
Și în alte instituții, și pe străzi – nici țipenie. În schimb în barurile care-mi ieșeau în cale pe drumul central mușterii cu bere, ba chiar și ceva mai tare în mână se vedeau ici-colo, deși nici amează nu era.
La comentariul meu că nu prea sunt semne de viață în acest raion și la ce trebuie plătite salarii la atâta lume care nu face NIMIC (sorry, cântă karaoke), o doamnă care mi-a vândut o apă rece mi-a răspuns – „E mort demult orașul, și raionul, și tot. Deja ar fi bine să facem panihidă. Învie puțin la sfârșitul lunii când la poștă se face rând mare – vin toți după îndemnizații de stat și alte ajutoare sociale. După care imediat intră în leșin.”
Nu știu dacă are rost să zic ceva și de raionul Y. Acolo găsisem doar cîteva picături de viață, care se zbăteau pe niște insulițe mici, dar asta e o altă poveste.
Le-aș da un sfat guvernanților (deși știu că nu au ei nevoie de sfaturile mele). Poate vă deghizați domnilor, și vă duceți în popor, ca pe vremuri domnitorii înțelepți, ca să vedeți realitatea? Căci atunci când mergeți cu alaiuri și cortegii, și ședințe de guvern în teritoriu, vedeți doar o butaforie organizată special pentru voi… Oare nu simțiți că țara asta e în declin groaznic? De ce oare vă place să vă îmbătați cu apă rece?
Am parcurs peste 300 km, și pe toate marginile de drum am văzut numai copii arși de soare care vindeau harbuji și zămoși. Copii de diferite vârste, lăsați de părinții care erau la muncă pe câmp. Un puști de vre-o 8 ani încercă să-mi dea și bonus un zămos micuț, i-am platit cumpărătura cu tot cu bonus la un preț care ne-a făcut pe ambii foarte fericiți ?, dar el mi-a făcut totuși obiecție că nu cunosc matematica bine și că am plătit mai mult. I-am zis că am fost corigentă la școală și am bătut palma. Acest zămos micuț și dulce nu știu dacă o să-l pot tăia. Nu pot posta poza piciului – nu i-am cerut permisiunea, eram grăbită spre mașină. Îmi ascundeam lacrimile… Îl lăsam mic și singur într-un câmp mare și 2 grămezi și mai mari de harbuji.
O dragă Moldovioară, cum de-ai orbit așa de tare și nu vezi că ți-ai înșirat sub soare arzător toti copiii tăi pe marginea drumurilor în așteptarea unui câștig de câțiva lei? Și nici nu vezi că-ți mor încet orașele și satele…”
Cine ar fi în măsură și cum anume am putea opri această dramă?!
