Silvia Zaharia este originară din Nisporeni, unde a fost asistentă medicală la Centrul de Medicină Preventivă. Este cunoscută în diasporă prin implicarea și dedicația pe care o are față de cei care se află în suferință și anume față de copiii cu diabilități, care au nevoie de proteze, dar și față de persoanele bolnave de cancer și alte forme grave. Silvia Zaharia are o istorie de viață impresionantă, cu urcușuri și coborâșuri, dar anume asta a făcut-o mai puternică și să se dedice conaționalilor rămași acasă.
Silvia Zaharia a acceptat să mărturisească, într-un interviu pentru blogul elenarobu.md, prin ce a trecut în tot acest drum departe de casă și de cei dragi.
Vă invit să îi cunoașteți experiența de viață:
Era în primavara lui 1999 când „paharul se umpluse”, salariul nu-l primeam de luni bune, în magazine era gol, trebuia să stai la coadă pentru o bucată de carne. Dar cel mai mult simțeam lipsa banilor, pentru că aveam student la facultate în Constanța. Când venea acasă trebuia să-i umplu geanta și să-i dau bani de trai. Îl petreceam de fiecare dată cu lacrimi în ochi, dar în una din acele zile am decis să PLEC!
Soțul s-a opus, inițial spera că n-o să iau viza la Kiev, apoi spera că mă voi răzgândi când voi urca în autocar la despărțire, apoi mai spera că precis îl voi suna de la Leușeni că mă întorc… Dar n-a fost să fie, eram prea decisă să scap de sărăcie, să pot asigura un viitor copiilor, unul fiind la liceu și celălalt la facultate. Am plecat la Kiev la Ambasada Olandei printr-o firmă turistică și am obținut viză pe motiv că merg să cumpăr bulbi de lalele pentru a-mi dezvolta o afacere în Moldova. Firma ne-a pus la dispoziție și un autocar cu care am ajuns în Italia, la Milano, în jurul orei 4.00 dimineața. Eram în două, eu și o vecină de casă.
Cu greu am găsit gara de unde am luat trenul spre Padova. Iar în Padova o altă moldoveancă ne-a condus spre un centru de plasament pentru clandestini, unde era insuportabil să stai. Am ieșit de acolo și am ajuns la Lido di Venezia, unde știam că sunt două colege de lucru. Ele m-au ajutat, mi-au oferit un loc de dormit pe noapte (obligatoriu era să intri la ora 24.00 și să părăsesti locuința la 6.00 dimineața). De aici, din Lido mi s-a legat destinul de Venezia, unde am întâlnit oameni de o rară omenie și care m-au ajutat necondiționat. Au continuat să o facă până la urmă. Mă refer la dna Laura Duca, care mi-a fost ca o a doua mamă până în ultima clipă a vieții sale. Toate bucuriile, dar mai des necazurile, le împărțeam cu ea. Și acum, la distanța de doi ani de când a decedat, îi simt mult lipsa.
M-am integrat destul de repede în societatea și viața din Venezia. Limba am însușit-o foarte repede, căci era o necesitate vitală și toate succesele erau direct proporționale cu cunoașterea limbii. La distanța de 5 luni a sosit și soțul. Eu lucram într-o familie de bătrânei, care însă nu-mi permiteau să-l cazez și pe el. Trebuia noaptea, pe furiș, cu sufletul la gură să-l strecor în casă pe noapte și tot așa să-l scot dimineața devreme până la trezirea lor. Era iarnă, în ianuarie, frig afară, iar el stătea pe o bancă unde-i scoteam mâncare pe furiș. Mai intra într-o biserică să se încălzească, dar era mai frig decât afară. Apoi i-am găsit o gazdă și de lucru cu 4 euro pe oră la o făbricuță clandestină, unde erau tratați ca pe plantații. Dacă te observau că vorbeai cu cel de alături, imediat îți tăiau o oră din zi. În fiecare zi, pe ploaie, vânt sau furtună trebuia să parcurgă 12 km cu bicicleta. Ne vedeam doar duminica și ne făceam planuri cum să aducem și copiii cu noi.
Între timp, învățasem limba și obținusem o invitație de muncă într-un azil de bătrâni ca infirmieră profesională (soră medicală). A trebuit să mă întorc în țară, de unde să merg la Budapesta pentru viză de muncă în Italia. Și iată așa, după 10 luni, mi-am revăzut copiii, pe care i-am găsit schimbați mult, au crescut și s-au maturizat. M-am întors în Italia cu viză, în baza căreia am obținut mult râvnitul „permesso di soggiorno” (permis de ședere). Acest permis îți oferea siguranță ție și familiei tale. În toamna anului viitor, mi-au sosit și copii, unul deja absolvise liceul, iar celălalt – facultatea în România, la Universitatea Ovidius din Constanța. A fost cea mai mare bucurie și împăcare sufletească atunci caând am luat un apartament în chirie și ne văzusem reîntregită familia. Chiar dacă au existat probleme, dar deja totul era diferit, totul revenise la normal. Eram împreună. Cred că atâta timp cât am fost împreună cu băieții, au fost cei mai frumoși ani în Italia. Apoi cel mare s-a căsătorit și, la distanța de 5 ani, au revenit în Moldova împreună cu soția. Cel mai mic a mai stat o perioadă cu noi, căci între timp devenise student la Universitatea Ca’Foscari din Venezia. După absolvirea facultății, a muncit câțiva ani, iar apoi s-a reîntors în Moldova. Acum e rândul nostru, al meu și al soțului, să revenim la baștină, lângă copii….
Migrarea din țară își are plusurile și desigur minusurile sale. E greu, pentru că nu ești cu părinții, lași colectivul de muncă, acel care era ca o familie de 20-25 ani, nu auzi graiul și nu vezi obiceiurile de care erai legat. Oricum, în unele circumstanțe, te simți puțin marginalizat, „stranier” (străin, adică). Dar în același timp am avut și multe de învățat din uzanțele lor, din viața de zi cu zi, din corectitudinea care nouă, moldovenilor, ne lipsește uneori.
Aici, în Italia, fiind cu actele în regulă, știi că ești protejat de stat atât în plan social, cât și în cel sanitar. Ai și mai multe posibilități de a-ți petrece timpul liber, fiind la jumătate de oră distanță de litoralul Mării Adriatice și jumătate de oră până în munți. Italia este o țară foarte frumoasă, care are și mare și munte, cu orașe de o arhitectură rară, cu o istorie și o cultură deosebită cu un popor foarte artistic, cu mari pictori și sculptori dăruiți umanității. Dar, totuși, undeva în inimă te roade dorul de casă, de baștină, de pâine coaptă, de tradițiile noastre strămoșești.
Pe lângă munca de zi cu zi, cam de 10 ani mă ocup și de voluntariat. Caut și încerc să le ușurez viața celor care sunt în suferință, în special copiilor cu dizabilități și orfani, care, dintr-un motiv sau altul, au rămas fără mânuțe sau piciorușe. Ei sunt atât de inocenți și suferă, iar asta doare…
Totul s-a început de la povestea lui Ștefănel Roșca, un copil care nu a trecut indiferent pe lângă un cocostârc prins în ghearele firelor electrice și pe care a vrut să-l salveze. Însă ironia sorții a făcut așa că Ștefănel a ajuns victima urgiei electrice care i-a răpit ambele picioare. L-am găsit pe patul de reanimare, în Moldova, suferind, cu un viitor ruinat și cu multă, foarte multă durere. Cazul său a fost ca un catalizator pentru viitoarea mea activitate de binefacere. Mi-am făcut o promisiune că o să-l ajut, ceea ce mi-a reușit. Ștefănel a fost protezat de 2 ori în Italia. După apariția materialului la Moldova 1 despre istoria vieții lui Ștefănel, am primit multe solicitări de cazuri disperate. Nu puteam refuza niciunul. După el, au urmat alți 35 de copii din Moldova și România cărora li s-au pus proteze gratuite. Apoi am început să fiu contactată și pe alte cazuri cum ar fi transplant de organe, cancer, hepatite grave, de care sufereau atât copiii cât și maturii. Așa a apărut Asociația de binefacere, „AO ABC-acorduri, binefacere, cooperare” pe care am fondat-o în august 2014.
Până în prezent, am reușit să protezăm 35 de copii, să ajutăm 17 femei cu forme grave de cancer la sân, să efectuăm un transplant de rinichi la un copil de 3 anișori, 1 transplant de ficat, 1 transplant de mâini, să soluționăm 2 cazuri cu limfoma Hodckin, cancer de plămâni și multe altele. Actualmente, colaborez cu multe Asociații de moldoveni, cu Asociații umanitare, cu spitale, cu Ambasada și consultatele Moldovei în Italia. Sper să avem puteri și sănățate ca să putem merge mai departe, să venim cu un aport concret pentru cetățeni și mai ales pentru copiii cu dizabilități, care se simt atât de diferiți față de semenii lor. Vrem să continuăm să ajutăm familiile vulnerabile, să dotăm spitale cu utilaje și echipament necesar.
De asemenea, împreună cu președinta Asociației ”Renaștere” din Parma, Ludmila Furtuna, am adus un video-laparoscop la spitalul din Ungheni și masina de salvare la Nisporeni, am ajutat orfelinate și centre de plasament, familii care au luat copii la îngrijire.
În anul 2014, a
m fost premiată de către UNICEF cu distincția de ”Cel ma bun voluntar al anului”, în cadrul unui eveniment organizat la Chișinău, la Sala cu Orgă. Era vorba despre cea de-a 25-a aniversare de când ONU a adoptat Legea despre protecția copilului.
Un alt proiect de suflet la care lucrez în prezent este înființarea unui punct de distribuire gratuită a perucilor pentru toate femeile aflate în terapie chimică pe lângă spitalul oncologic din Chișinău. Sunt în jur de 2000 de femei care trec anual prin chimioterapie.
Visez ca, odată cu revenirea cât mai curând acasă, să văd o Moldovă unde să se poată trăi omenește, unde să existe salarii și pensii care să asigure un trai decent, unde să ai o garanție a zilei de mâine, unde să nu întâlnești corupție în toate sferele, unde bătrânii să nu moară de foame și frig, unde să nu se dea mită în școli, unde să nu fim tratați în spitale după greutatea buzunarului, o Moldovă de unde să nu mai evadeze zilnic oamenii și o Moldovă unde copiii să zâmbească.
Așa o Moldovă o văd doar reunită la Patria-mamă, România.
Vă mulțumesc pentru acest interviu!
Și prietenii tăi merită să cunoască această informație. De aceea distribuie pe Facebook, pune LIKE, invită prietenii să aprecieze pagina de Facebook Elena Robu Blog și să se înscrie în grupul Vocea diasporei.
Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu