Povestea Elenei Cîrlig, basarabeanca de la Roma care s-a întâlnit cu președintele Italiei

Elena Cîrlig, originară din satul Chircăiești, raionul Căușeni, de profesie inginer tehnolog în industria de confecții, este stabilită la Roma de 19 ani. Viața în Moldova nu i-a fost ușoară, mai ales că a lucrat la fabrica de confecții din Tiraspol și era în permanență amenințată, pentru că nu se supunea regimului de acolo. Alungată de sărăcia din Moldova, ca și alți zeci de mii de conaționali de-ai noștri, Elena Cârlig a găsit refugiul în Italia, la Roma, unde de 13 ani gestionează propria afacere.

Cum a reușit basarabeanca să pună pe picioare afacerea și în ce condiții l-a cunoscut pe președintele italian Giorgio Napolitano vedeți în continuare:

Am plecat din Moldova în aprilie 1998. Eram pe atunci șefa cancelariei la Poliția raională din Nisporeni. Am reușit să-mi procur o viză turistică. Am hotărât să emigrez și eu așa cum începuseră si alte femei să facă. Eram divorțată, cu doi copii minori și cu un serviciu unde, pe atunci, nu se plătea salariul câte 2-3 luni, uneori chiar și mai mult.  În aprilie, se împlinesc deja 19 ani de când mă aflu la Roma.

Adaptarea a fost grea la început, fiindcă sufeream enorm pentru că nu îmi puteam aduce copiii să fie cu mine. Asta pentru că nu aveam actele în regulă. Și mai sufeream și umilința de a mă simți servitoare. Chiar de la început am visat să îmi găsesc de lucru conform profesiei mele. În țară am lucrat mereu la fabrica de confecții Odema, inițial la Bender, apoi, după terminarea institutului tehnologic din Kiev, la Tiraspol.

Între altele, pot să vă povestesc aici și despre represaliile prin care am trecut în anii 1990-1991, în timpul grevelor de la Tiraspol. Am fost nevoită să cer de la directorul general al fabricii să fiu transferată în partea dreaptă a Nistrului. Din fericire, directorul nu era de origine rusă, ci armeană, așa că mi-a înțeles solicitările. Eu am fost unica angajată care nu am participat la greva fabricii. Am depus cerere la „partcom” ca nu sunt de acord cu greva lor și iată așa am lucrat de una singură în toată fabrica. Apoi, am fost în acea duminică la Marea Adunare Națională, fără să spun cuiva despre asta, absolut nimeni nu știa. A doua zi, la fabrică i-au adunat pe colegii mei din secție în cabinet la director (pe atunci încă era directoarea veche, de origine rusă Soloviova). Și s-a început un proces ca pe timpurile sovietice. Am fost acuzată de trădare, naționalism și multe altele de acest fel. Și toți colegii mei, pe rând trebuiau să mă acuze în mod oficial. Mi-au cerut să mă dezic de ideile mele, însă eu am refuzat. Și atunci au început să mă amenințe cu închisoarea pe mine, dar l-au amenințat și pe copilul meu, care nu avea decât 8 ani. Multe am avut de ascultat de la colegii mei. După ce au deschis o școală cu predare în limba română la Tiraspol, învățătoarea copilului meu mă tot amenința că îi distrug viitorul copilului meu atunci când m-am dus să-l iau din școala rusă. Nu am mai putut suporta stresul și represaliile colegilor și a administrației și am cerut să fiu transferată la o filială a fabricii din Tiraspol în dreapta Nistrului și anume la Nisporeni. Acolo, după puțin timp, am fost aleasă director. Însă amenințările au continuat și acolo, de această data din partea președintelui de atunci al executivului raionului Nisporeni, Ciorici, care spune că aș fi spioană din stânga Nistrului. Pe timpul războiului de pe Nistru eu mergeam alături de șofer cu Camazul ca să duc producția gata la Tiraspol. Ulterior, am hotărât la adunarea muncitoarelor de la filială să ne despărțim de Tiraspol și să formăm o societate de acțiuni. Pentru aceasta a fost nevoie să creez o secție de croit independentă, am cumpărat mașini de croit și am învățat femeile să croiască, pentru că de cusut ele știau deja demult. Astfel, fabrica a devenit Societate pe Acțiuni „Codreanca”, independentă de Tiraspol. După niciun an, un mafiot local, care fusese anterior în pușcărie, mi-a uzurpat fabrica, folosindu-se de lipsă de materie primă la început. Această fabrică activează și astăzi, însă pentru Italia. Și, după toate câte s-au întâmplat, mă bucur că femeile din Nisporeni au avut întotdeauna un loc de muncă la fabrică.

Aici, în Italia am reușit să îmi deschid activitatea mea proprie. Este vorba despre un atelier de croitorie și o curățătorie de haine. Iată cum s-a întâmplat totul. Când am venit în Italia, m-am înregistrat la Caritas, pentru că așa este practica, ca să fii ajutat să îți găsești de lucru. De asemenea, Caritas îți oferă mâncare și strictul necesar. Am îndeplinit un formular despre mine, ce am lucrat în Moldova. Iar peste câțiva ani, adică în 2004 am fost chemată la Caritas ca să fiu anunțată că mi se propune un credit de 15.000 euro de la fundația „Risorsa Donna” care activează pentru ca femeile migrante să se integreze în societatea italiană. Apropo, Fundația a organizat și cursuri pentru noi, viitoarele ”business women”. Creditul l-am obținut fără nicio garanție din partea mea, la o dobândă de 4% în 5 ani. Am întors toți banii cu succes și la timp.



Astfel, afacerea mi-am deschis-o în anul 2004. A fost și televiziunea publică la inaugurare, chiar și parlamentara, Silvia Costa, care din 2009 este și deputată în Parlamentul European.
Am fost una dintre primele beneficiare ale acestui proiect și de aici și acest interes.

Impedimente la deschiderea afacerii nu prea au fost, doar că birocrația este mare, ca la noi, în R. Moldova.

În 2009 am participat la întâlnirea cu președintele Italiei de atunci, Giorgio Napolitano la Palatul Quirinale (palatul prezidențial). S-a întâmplat cu ocazia zilei de 8 martie. La întâlnirea cu președintele au participat cele mai distinse doamne ale Italiei, cum ar fi deputate, scriitoare, sportive, dar și cunoscuta savantă Rita Levi-Montalcini (om de știință italian care împreună cu Stanley Cohen, a fost laureată a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1986 pentru descoperirea factorilor de creștere). Astăzi pot să spun că acel eveniment a fost organizat cum era pe timpurile URSS și la noi, când se invitau persoane de vază ale societății. S-a servit un bufet foarte gustos și am avut ocazia să vizitez Palatul Quirinale care este unul foarte frumos. Alte moldovence nu au fost la acea întâlnire.

Despre facilitățile pe care le oferă statul italian unei familii de moldoveni pot să spun doar că de exemplu familia fiului meu are aceleași drepturi ca și italienii, nu este nicio diferență.

Noi acasă vorbim numai în limba româna. La fel și nepoțeii. Ei se descurcă foarte bine în două limbi și știu cu cine să vorbească în italiană și cu cine în română.

Am participat de fiecare dată, în Italia, când au fost alegeri în R. Moldova. Voi participa și de această dată, cu noua lege electorală, chiar dacă nu mă descurc foarte bine în noul sistem electoral. Voi vedea cine vor fi candidații. Și fiii mei tot merg de fiecare dată la alegeri.

Nu am niciun mesaj de transmis autorităților, pentru că oricum nu cred în ele, pentru că autoritățile nu ne ascultă.

Depopularea Moldovei este un fapt evident și foarte dramatic. Așa văd lucrurile de aici, din Italia. Peste tot întâlnești compatrioți. Dar văd această dramă și când merg acasă. Satul nostru, de exemplu, s-a înjumătățit, dacă nu a rămas doar o treime. Îmi vine greu să evaluez consecințele depopulării, dar probabil statul va falimenta, dacă nu se va face Unirea cât mai curand…

Nu prea mă simt imigrantă. Doar puțin. Probabil pentru că am copiii mei lângă mine aici, în Italia, dar și foarte mulți conaționali, consăteni, neamuri, și chiar frați.

Aș reveni acasă doar dacă aș avea un loc de muncă remunerat așa ca să pot trăi decent.

Cel mai mare vis al meu legat de Moldova este să se înfăptuiască cât mai curând Unirea!

Vă mulțumesc pentru acest interviu!

Mai jos puteți urmări un subiect realizat de televiziunea italiană TG3 despre activitatea Elenei Cîrlig:

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu