Era anul 1999. Aminitirile și astăzi sunt extrem de vii. Primisem două vești în acel august 1999, prima – am fost admisă la Facultatea de Jurnalism la buget și a doua – mama obținuse viză pentru a merge în Italia. După mai bine de 25 de ani de pedagogie, fiind profesoară la clasele primare, mama a fost nevoită să lase munca pe care o iubea atât de mult, dar și copiii la care ținea extrem și să plece în Italia pentru a ne asigura nouă o viață mai bună. Acest stat incapabil, ineficient, corupt, ne-a alungat părinții de acasă și ne-a făcut pe noi, copiii rămași aici, orfani. O bună bucată de vreme, scrisorile din fiecare săptămână erau cele mai așteptate, discuțiile la telefon fiind un lux. Apoi, a venit era internetului, datorită căruia distanța nu mai pare atât de mare. Totuși prin skype, viber sau facebook, dragostea părintească își pierde din intensitate, iar efectele acestei stări de lucruri sunt devastatoare pentru viitorul unei societăți.
Drama pe care o trăim aproape toți cei din R. Moldova nu înseamnă decât că acest stat nu își respectă cetățenii, îi umilește și îi ține prizonieri ai unor guvernări corupte.
Cunosc pe pielea proprie ce înseamnă să fii departe de părinți, ce înseamnă sacrificiul pe care îl fac mamele sau tații noștri. Dar eu mai am o speranță pentru acest stat, poate ultima speranță. Și această speranță vine de la diasporă, mai cu seamă de la tinerii care au ales să își facă studiile în străinatate, să se formeze în țări europene, acolo unde funcționează principiile unei democrații spre care tindem. Am încrederea că acești tineri nu sunt molipsiți de viciul corupției, al furtului (sistemul sovietic a avut grijă să îi molipsească cam pe toți cei născuți și crescuți în URSS de ”plăcerea” de a fura) și odată ajunși în funcții de decizie vor rămâne fideli principiilor democratice pe care le-au învățat în țările europene.
Iată de ce am decis să fiu alături de diasporă la offline-ul organizat între 18-19 martie, la Veneția, Italia. Cred cu tărie că diaspora poate fi acea a cincea forță motrice care să schimbe lucrurile în bine în R. Moldova. Când mă refer la schimbare am în vedere și schimbarea clasei politice, a modului de guvernare, a modului de funcționare a acestui stat.
Aici, acasă, au rămas prea puțini care să poată produce o schimbare calitativă. Satele sunt pustii, copiii orfani, tinerii fără rădăcini.
Îmi exprim încrederea că împreună putem găsi o cale de dezvoltare pentru acest stat. Dacă nu, înseamnă că am eșuat definitiv, iar ultimul care va pleca din R. Moldova va ține bine minte să stingă lumina.