Tânăr stabilit în Franța: Mă simt mai acasă fiind străin între francezi decât român între moldoveni

Toma Savițchi este un tânăr originar din orașul Tighina, regiunea transnistreană a R. Moldova, unul dintre miile de copii care au fost nevoiți să rămână singuri acasă, în timp ce părinții lor emigraseră în străinătate.

Stabilit acum la Paris, Toma Savițchi povestește în cadrul unui interviu pentru Portalul Nr.1 al Diasporei ER NEWS experiența sa de emigrare și adaptare într-o nouă societate. Drumul parcurs până astăzi nu a fost ușor: de la ani grei și plini de încercări în perioada studiilor, la operarea cu credite de 2-3 miliarde de euro.

De 9 ani de când este stabilit în Franța, a înțeles că se simte ”mai acasă fiind străin între francezi decât român între moldoveni”.

Povestea sa impresionantă o descoperiți în continuare:

Când și cum începe povestea Dvs de emigrare? 

Fac parte din generația copiilor ramași singuri acasă. Părintii mei au plecat în Cehia pe când aveam paisprezece ani. Au trecut trei ani până când au creat condițiile pentru a mă lua și pe mine cu ei. La vârsta de șaptesprezece ani eram deja elev la liceul Johan Gregor Mendel din orașul Brno, Republica Cehă.

La vârsta de 20 de ani ați venit în Franța, la studii. De ce ați ales anume Franța?

De fapt niciodată nu am ales anume Franța. După ce am obținut ”maturita” (echivalentul ceh al diplomei de bacalaureat) am început să aplic la facultăți. Din varii cauze birocratice nu am reușit să aplic la timp pentru facultatea care ma interesa – Economie. Din această cauză am început să aplic în afara Cehiei. Deși prima mea țintă era Olanda, un fost coleg de clasă din Tighina care era deja student la Paris m-a convins să aplic la o facultate din Franța. Având resurse scunde, avantajul financiar a prevalat. În comparație cu Olanda, în Franța studiile sunt quasi-gratuite.

Ce amintiri vă leagă de perioada studiilor din Franța?

Au fost cinci ani lungi, grei și plini de încercări. Am fost admis la Université de Picardie Jules Verne din Amiens. Un oraș mic, din cărămidă roșie aproape totalmente reconstruit după cel de-al Doilea Război Mondial. Pe lângă vremea ploioasă, acest orășel mai avea un dezavantaj – din cei peste 130 mii de locuitori peste 30 mii erau studenți. Deci în fiecare an trăit acolo trimiteam (nu exagerez) peste 1000 de CV-uri pentru a găsi un job studențesc. Dar finalmente eram doar unul dintre cei 30 mii care făceau același lucru, doar că mai vorbeam și o franceză aproximativă ceea ce nu mă ajuta deloc. Într-un final, nu am putut găsi un job. Din varii motive birocratice nu am putut obține o bursă.

Au fost trei ani foarte complicați. Supraviețuiam din scundele sume de bani pe care mi le trimiteau părintii. Și totuși, un enorm avantaj era faptul că se făcea carte și calitatea studiilor era foarte bună. Alegeam intenționat cele mai dificile parcursuri, eram literalmente la universitate de la ora nouă dimineața până la ora nouă seara (sâmbăta aveam ore începând cu ora opt dimineața până la amiază). După trei ani de studii în Amiens, am aplicat la un Master în Economie Aplicată la Paris la Université Paris-Nanterre.

Parisul a fost o gură de aer din punct de vedere financiar, dar și social. Deși situația mea rămânea destul de precară, în Paris mi-a fost foarte ușor să-mi găsesc joburi. Îmi picau oportunități una după alta. La un moment dat mi-am luat atâtea angajamente încât ieșeam afară doar că să iau transportul public. Au fost doi ani de alternanță între facultate, bibliotecă și serviciu. Dar totuși, Parisul e inima țării ce pulsează neîncetat – expoziții, concerte, festivaluri, diverse evenimente în domeniul artei, științei, politicii, etc. Paradigma se inversa – situația financiara depindea doar de efortul depus, iar abundența vieții sociale depindea doar de timpul liber disponibil. În același timp și aici se făcea carte. Am avut parte de profesori foarte buni, într-adevăr pasionați de ceea ce fac. Puteam rămâne ore întregi discutând cu ei. Acest lucru m-a marcat profund.

În perioada 2016-2019 ați fost analist de politici la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Cum ați obținut acest job? A fost greu, ușor? Cum a fost această experiență?

Am obținut acest job printr-o banală aplicare. În 2016 îmi terminam studiile de Master și am decis să fac un stagiu. Am trimis CV-ul meu la OCDE și peste câteva luni am fost admis. Am fost admis concomitent și la secțiunea economică a biroului ONU din Beirut, dar, în comparație cu OCDE, ONU nu-și plătește stagiarii. Iar eu nu mai doream să revin la situația mea din Amiens. OCDE a fost prima mea experiență profesională în domeniul economiei. Cel mai complicat a fost să mă transfer mintal dintr-o lume francofonă într-o lume anglofonă care domnea la OCDE. Dar odată ce am reușit, totul a devenit foarte ușor. Relativ ușor bineînțeles. Deși lucrul își avea partea captivantă care consista în analiza de politici propriu-zisă, mai intervenea și partea politică și cea administrativă ca în orice organizație internațională. Odată ce am terminat cele 6 luni de stagiu, mi s-a propus să mai rămân în sânul organizației. Și am rămas până în 2019. Au fost trei ani plini de experiență, analizam politici în varii domenii – sectorul financiar, diversificarea economiei, economie industrială, educație, imigrare, întreprinderile de stat, etc.

Cum este văzută R. Moldova în cadrul acestei organizații (OCDE)?

Generalmente vorbind R. Moldova nu este văzută. R Moldova nu face parte din cele 37 de state membre OCDE și nici măcar nu face parte din cele 56 de state membre ale Centrului de Dezvoltare OCDE cu care OCDE colaborează într-o oarecare măsură. În pofida acestei invizibilități, există unele proiecte cu R. Moldova, cel mai deseori finanțate de UE. Eu am făcut parte dintr-un astfel de proiect. Este vorba de Youth Inclusion Project – un studiu despre incluziunea socială, politică și economică a tineretului din R. Moldova (pentru cei interesati). Trebuie să recunosc, fiind co-autor al acestui studiu, m-a întristat să vad starea deplorabilă în care se află acest domeniu în R. Moldova. Starea lucrurilor fiind astfel cel mai adesea datorată lipsei resurselor umane și financiare pentru a implementa politici.

În orice caz, dacă lăsam la o parte retorica oficială a organizației și facem o sinteză din ceea ce se vorbește prin culoare, R. Moldova e văzută ca un stat post-colonial fără experiență istorică de auto-guvernare (aici citez aproape mot-à-mot opinia unor oficiali cu care discutam la orele de prânz).

Aveți o experiență și în calitate de manager de portofoliu la Société Générale, o bancă de renume în Franț Ce nou ați învățat deținând această funcție?

Din păcate nu pot spune multe ținând cont de faptul că sunt obligat să păstrez în secret activitatea mea la bancă. În linii mari pot să spun că a fost o experiență prețioasă. Lucram în departamentul de unde practic erau eliberate creditele pentru marile companii, instituții, orașe, etc. Era vorba de finanțarea activității întreprinderilor, construcții de metrouri și alte infrastructuri, finanțări în domeniul transportului maritim, etc. Eram fascinat. Privind ecranul computerului îmi părea că vad cum pulsează economia mondială. Cel mai stresant cred că era conștientizarea că operezi cu cifre de genul două miliarde euro, trei miliarde euro, etc. Această funcție m-a schimbat profund. Începusem să devin „arhi-vigilent”, ca să nu spun paranoic. Cred că pentru prima dată în viață am început să citesc cu amănunt tot ce semnez, să verific, să mă consult cu alții, să fiu mai disciplinat, în fine.

În general ce le povestiți francezilor despre R. Moldova și regiunea transnistreană, de unde sunteți originar?

În general încerc să fiu franc. Sunt conștient că e greu să fascinezi pe cineva care iarna e în Alpi și vara la Coasta de Azur, care are un stat de cincisprezece secole, care a reinventat republica, care a cucerit militărește dar și sufletește jumătate de lume, care trimite nave în spațiul cosmic si expediții la fundul oceanelor, etc. Le explic asa cum este, problemele geopolitice, problemele de mentalitate, problemele de educație, inferioritatea pe plan instituțional si economic, etc. În același timp nici nu exagerez. Adică dau de înțeles că nu suntem incapabili de a face ceva, nu suntem cumva inferiori, adică nu suntem altceva decât aceeași Homo Sapiens. Doar că starea în care ne aflăm e totuși o chestiune de conjunctura.

Cum a fost adaptarea, integrarea în Franța? Cum vă identificați în diaspora?

De fapt am trecut prin două șocuri culturale. Prima dată când am emigrat din R. Moldova în R. Cehă. Acolo m-am lovit de o mentalitate mai degrabă nordică. Cehii, dacă e să generalizăm, sunt mai rari la vorbă, mai organizați, mai calmi și mai melancolici. Timp de trei ani m-am adaptat și mă simțeam în apele mele. Când am emigrat în Franța, parcă am revenit la origini. M-am izbit, ca să zic așa, de latinitate. Am întâlnit aceeași „români” care gesticulează, vorbesc tare, dacă e vreme rea se plâng că nu e vreme bună, dacă e vremea bună se plâng că vine vreme rea, comentează abundent mâncarea pe care o consumă, etc… Doar că acești „români” vorbesc franceza. Deși, bineînțeles există și multe divergente fundamentale, ca spre exemplu respectarea legii, respectarea regulilor, respectarea patrimoniului, spiritul civic, respectarea vieții private și conștientizarea faptului ca toate cele enumerate sunt fundamentul unei mari națiuni.

Ce ține de diaspora noastră, eu mă simt mai mult refugiat decât membru al diasporei. Deși, evident, am părăsit benevol țara, nu am făcut-o cu mare bucurie, ci mai degrabă din cauza condițiilor nefaste în care trăiam. Ținând cont de faptul că am părăsit țara jumătate de viață în urmă, îmi dau seama că, deși folosim aceleași cuvinte, nu mai vorbim aceeași limbă cu o mare parte din conaționalii mei. Poate din cauza că am trăit mai mereu printre francezi. La un moment dat am înțeles că mă simt mai acasă fiind străin între francezi decât român între moldoveni.

Care a fost cel mai dificil moment trăit în străinătate?

Cel mai greu moment a fost singurătatea. De obicei primul an în Cehia sau în Franța eram singur. Adică eram deconectat de societate. Nu aveam prieteni, nu știam limba nici măcar pentru a spune o glumă și a dispune pe cineva sa vorbească cu mine, nu cunoșteam eticheta sau moravurile locurilor, nici măcar nu înțelegeam cum sunt perceput dacă fac un gest sau altul. E absolut incomodant când nici măcar nu știi cum să te saluți cu omul. Să-i strângi mâna sau ba? Sa-i zâmbești sau ba? Spre exemplu în Cehia nu se strânge mâna și eu nu știam. De obicei, primul an e când stai și urmărești cu atenție, calci prin gropi cu noroi, te ștergi și mergi mai departe. Al doilea moment dificil a fost atunci când am înțeles că sunt străin prin excelență. Așa cum am menționat mai sus, mă simt mai bine fiind străin în străinătate decât român în R. Moldova. La început asta mă întrista, deoarece însemna că nicăieri nu mai sunt acasă. Dar de la un moment dat a încetat să mă mai întristeze.

Cum ați descrie comunitatea românilor/moldovenilor din Franța? 

Această comunitate e pe atât de pestriță pe cât e și în R. Moldova. Găsești oameni din toate păturile sociale, de toate originile și cu moravuri diferite. Cred că au avut bună intuiție să se organizeze folosind rețelele de socializare. Au creat platforme unde fac schimburi de informații și servicii. Este un fenomen foarte benefic și lăudabil. În mod general oricine poate pune o întrebare legată de probleme administrative, de exemplu, și lumea îi răspunde, îl îndrumă. Mai devreme îmi era teamă că românii se vor enclaviza formând comunități izolate, dar văd că există o parte din ei care au ales totuși să se integreze. Cred că este foarte important să ne integram în societatea franceză, păstrându-ne bineînțeles identitatea națională.

Care este cel mai mare vis al Dvs legat de R. Moldova?

Cel mai mare vis ar fi ca moldovenii să devină o societate închegată. Adică acel mecanism complex care se conduce de valori cât de cât definite, care se ramifică urmând o oarecare logică, care are o viziune pe termen lung, mediu și scurt, care urmează o cale cât de cât predictibilă și inteligibilă. O astfel de societate știe ce vrea, știe cum să obțină ceea ce vrea și este înțeleasă de comunitatea internațională.

Vă mulțumesc pentru acest interviu