Suntem încremeniți în proiect, un proiect al independenței eșuat. O realitate pe care puțini o recunosc și tot mai mulți o resping. Ce ne-a oferit acest proiect? Unde am ajuns? Care sunt marile realizări de care putem fi mândri ca neam, ca popor? Ce istorie am scris în acești 25 de ani?
Sunt întrebări retorice la care nici măcar semnatarii Declarației de Independență nu pot să răspundă. Am pornit cu un entuziasm măreț și am ajuns într-o disperare cumplită. Cine mai are chef de sărbătoare după asemenea constatări?!
Mai jos aveți câteva dintre cele mai importante declarații făcute în cadrul emisiunii Alb&Negru de la UNIMEDIA de către deputatul din primul Parlament (prim-vicepreședinte de Parlament) fondatorul și primul președinte al Frontului Popular din Moldova, actualmente președintele Partidului Liberal Reformator, Ion Hadârcă, de altfel una dintre figurile centrale din anii de renaștere națională:
*Mă întreb ce motiv de sărbătoare ar fi? Mi se pare că e o ușoară obrăznicie această opulență de parade și manifestări în cadrul unei sărăcii și a unui stat captiv. Este un non-sens, statul captiv este unul independent. El este captiv în mâinile unei noi mafii care s-a conturat în acești ani și nu asta am visat noi atunci, când am proclamat Independența R. Moldova.
*Mișcările populare din anii 90 nu erau legate de subiectul limbii, în mod special. Ecologia a fost unul din problemele, forțele motrice care au mobilizat pe atunci masele. Pe acest pământ s-au făcut tot timpul experimente.
*La Uniunea Scriitorilor s-au constituit primele nuclee de respingere a dictatului partidului. Am mers cu proteste la Moscova. Am obținut independența publicațiilor noastre literare și a început constituirea mișcării democratice. Așa s-a constituit și Frontului Popular. Nu am simțit ingerința KGB-ului asupra mea, deși au fost strecurați agenți de aceștia și unele liste. Timpurile au demonstrat că au fost din cei care au făcut jocul Kremlinului ca să compromită, să devieze, să extremizeze anumite acțiuni.
*Noi am vistat un stat de drept, am visat o moralitate în justiție și permanent lucrul acesta se încalcă. Știind această stare de lucruri unde s-a ajuns, nu știu dacă aș mai pune semnătura pe Declarația de Independență. Nimic din ceea ce a fost scris în Declarație nu a fost respectat. O relativă libertate a cuvântului, a demonstrațiilor, dar nimic din idealurile mari. Toate trebuiau să finalizeze cu reunirea.
*Tot ce am început în 1989 trebuia să se încheie cu reunificarea. România trebuia să își revendice drepturile ei istorice, dar nu a făcut-o niciodată și nici nu o va face, pentru că a pierdut timpul. România a tăcut și s-a grăbit să recunoască independența R. Moldova. Germania fedrală nu a recunoscut 50 de ani Republica Democrat Germană, iar aici România, având tot dreptul istoric, s-a grăbit să ne recunoască. Trebuia să existe o decizie comună a ambelor Parlamente în privința unirii.
*Independența nu a fost un cadou pe tavă de la Moscova.
*Cum să se respecte Declarația de Independență dacă ea a fost arsă în evenimentele din 2009. A fost restabilită, dar e un caz unic în istorie. Dar dacă nu exista această majoritate pentru restabilirea semnăturilor pe Declarația de Independență, ce se întâmpla?
*La început, o treime din deputații primului Parlament îmbrățișau ideea unirii, apoi am rămas doar vreo 50 de parlamentari.
*Cu tot respectul, Mircea Snegur nu a fost un președinte unionist, ata a și provocat demisia noastră în 92-93. Atunci când Parlamentul i-a acordat împuterniciri suplimentare pentru a conduce țara el a luat unele decizii stranii. La admonestat pe Iliescu, a anulat imnul Deșteaptăte Române și convocarea acelui referendum pentru „neunirea” cu România.
*Prea mult ne-am fiert în sucul acesta propriu și ne credem independenți. Ei și? Ce ne-a adus independența? Vorbim despre un calvar pe care ni l-au adus aceste ezitările clasei politice între Est și Vest. Merităm ceea ce votăm.
*În anii 90 priveam independența ca pe o alternativă de desprindere de imperiul sovietic pentru a face pașii următori. Astăzi independența nu mai este o alternativă. Reunirea cu țara înseamnă alternativa și independența noastră reală.
*Proiectul independenței practic a eșuat. Nu văd niciun motiv ca el să fie sărbătorit. Un stat captiv care nu are instituții credibile în fața cetățeanului și din care și mâțele ar vrea să fugă nu cred că are rost să mai existe.
*Avem la conducere oameni care au uzurpat puterea și fac ce vor.
*Am și eu o parte din responsabilitate pentru ce s-a ajuns. Am fost prea conciliant, prea ezitant adeseori, prea m-am lăsat ademenit de asigurarea unei majorități care a făcut ce a vrut. Trebuia să fim mai duri.
*Frica ancestrală a fost resuscitată de războiul de pe Nistru, apoi de guvernarea comunistă, iar astăzi de păpușarul cel care Doamne ferește să nu interpreteze lucrurile sau să se răzbune. Este o frică colectivă astăzi și asta îmiedică foarte mult dezvoltarea une țări.
*Lista aceasta de alegători umflată și o Comisie Electorală dirijată din umbră, manipulată nu asigură libertatea alegerilor libere și corecte. Dacă ele nu sunt libere și corecte, atunci la ce să te aștepți? Actorii principali încă nu au ieșit în prim-plan. Dreapta este dezbinată, pe stânga lucrurile sunt clare. Ideea aceasta a unui candidat unic dreapta ni se pare foarte suspectă, aruncată din umbră ca un os ca să nu se ajungă la un numitor comun. Nu văd premise ca să existe acest numitor comun.
*Soluția pentru R. Moldova: Suntem condamnați să fim independenți atât cât suntem. Suntem prea rătăciți, deziluzionați în această statalitate care a apărut din senin și care trebuia să aibă o continuitate logică – unirea. Este soluția în care am crezut întotdeauna.
*Peste 10 ani va fi foarte confuz. Se bate pasul pe loc. Situația e cam ceea ce a fost în anii 90. Mi-ar părea foarte rău dacă și peste 10 ani vom vorbi aceleași lucruri și vom plânge din nou în băsmăluță. Suntem încremeniți în proiect, un proiect încremenit care nu are șansă de evoluție istorică.