Moldova independentă: Zilele acestea ar trebui să fie pline de încărcătură emoțională pentru toate momentele de cotitură care au avut loc în 1989 – 1991. Nu aveam decât 10 ani atunci și, copil fiind, multe lucruri nu le înțelegeam, însă ceea ce m-a marcat este că am învățat alfabetul latin din ”Literatura și Arta”. Îmi făcusem și un mini-abecedar. Așa am învățat grafia latină și scrisul în limba română. Erau emoții de nedescris să descoperi literele firești ale limbii mamei tale.
Dar, astăzi, după 27 de ani, nici măcar tristețe pentru această bucată de pământ nu este. Mulți dintre noi încercăm un profund sentiment de dezgust pentru ceea ce am ajuns sau unde ne-au adus așa-zisele ”elite politice”. Prin cele mai ordinare metode KGB-iste, cei care erau ”nimeni” au ajuns să conducă această republică. Sunt folosite aceleași metode ale regimului sovietic: îi înfometezi pe oameni, îi aduci la limita sărăciei și răbdării și apoi îi hrănești cu hrișcă și concerte. Iar la toate astea, se adaugă mașinăria dezinformării care în Moldova lucrează ca ceasul elvețian, perfect, fără nicio fisură.
Cei mai importanți piloni de rezistență au căzut
O justiție la pământ, un sistem educațional și de sănătate dezastruos, o cultură românească șchiopătând. Despre clasa politică nici nu mai vorbesc. Peste tot doar interese.
După 27 de ani de așa-zisă independență, aproape o treime din populația republicii este plecată peste hotare, mai mult de 8 localități au rămas fără niciun om, școli se închid, spitale se închid, intelectualitate nu-i, profesori nu-s, medici nu-s, copii – tot mai puțini, bătrâni – tot mai mulți, speranță tot mai puțină, deznădejde tot mai multă.
Astăzi avem o Moldovă îngenuncheată, cu oameni gârboviți, cu capetele plecate, trăind într-o frică permanentă pentru ei, copiii și familiile lor. Încotro mergem?! Cred că am pierdut busola.
Ce putem face? Să avem mai mult respect, demnitate, verticalitate față de noi, de propriile noastre valori, față de limbă, neam, istorie. Să creștem o societate educată, informată, puternică.